La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Cu siguranță unul dintre cele mai interesante evenimente ale verii rămâne „Sunset”/ „Apusul”, cel de-al doilea lungmetraj al regizorului maghiar László Nemes, care a intrat în cinematografele din România la sfârșit de iunie, după ce a făcut ceva furori în lumea cinematografică, câștigând un premiu FIPRESCI la Festivalul de la Veneția, în toamna anului trecut. Dar orizontul de interes pentru acest film a fost destul de ridicat în primul rând pentru că regizorul László Nemes a reușit cu primul lui film, „Fiul lui Saul” să câștige marele premiu la Cannes, urmat de Globul de Aur și Oscarul pentru Cel mai Bun Film Străin. Așadar, la 40 de ani, László Nemes a reușit cu filmul de debut să dea lovitura. Iar în România, interesul – atâta cât mai există pentru film, dacă e să judecăm după numărul spectatorilor din sălile de cinema – a fost chiar și mai crescut, pentru că din distribuție face parte actorul Vlad Ivanov… într-un rol în care construcția lui este absolut impecabilă.

„Confuzia și frustrarea protagonistei trebuie să facă parte din experiența vizionării. Într-o epocă de inflație de cadre și de imagini, spectatorii nu sunt atât de obișnuiți să aibă un singur unghi de vedere. Am fost întotdeauna interesat de un cinema imersiv și subiectiv”, spunea László Nemes într-un interviu acordat lui Ionuț Mareș pentru Ziarul Metropolis. Și văzut din această perspectivă, într-adevăr, acest al doilea film al lui capătă puțin alte nuanțe, chiar și pentru spectatorul care, să spunem, nu este familiarizat cu tipul de construcție cinematografică al regizorului maghiar. Un regizor care își declară dorința de a face ceva diferit față de tendința generală a cinema-ului de azi, ce, după părerea lui, a încetat să-și mai chestioneze gramatica. Și, sub influența televiziunii, a început să se supună subiectului. Ei bine, acest al doilea film al lui, „Apusul”, este exact opusul acestei tendințe a cinema-ului actual. E un film încărcat de mister, un film în care privitorul este solicitat în permanență, în permanență frustrat pentru că nu obține răspunsuri, pentru că nu înțelege…

Până la un punct, acest mecanism funcționează și e chiar incitant. Însă, de la un moment dat încolo, confuzia și frustrarea iau locul plăcerii pe care o oferă misterul, iar filmul se îneacă în propria magie… Dar s-o luăm de la început. „Sunset” e povestea apusului unei lumi. O poveste despre istoria cea mare, spusă printr-o poveste personală, una din acele mici istorioare superbe, care fac parte din istoria mică – una dintre multele, infinitele ițe ale marii istorii pe care o citim de obicei în manuale. László Nemes vrea să surprindă vibrația unei lumi. Vibrația și energia. Și, cu siguranță, reușește. Filmul spune povestea unei femei, Irisz Leiter, interpretată de Juli Jakab – o prezență magnetică de la prima și până la ultima secvență – care se întoarce din Italia, la Budapesta – suntem în Budapesta anului 1913, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial. Irisz vine aici ca să lucreze la magazinul de pălării care a aparținut părinților ei, pe care nu i-a cunoscut, morți într-un incendiu când ea era foarte mică. Magazinul de pălării Leiter este condus acum de Oszkár Brill, interpretat de Vlad Ivanov, cu toate straturile de mister pe care simpla lui prezență în fața camerei de filmat le aduce cu sine. Irisz intră brusc într-o lume bulversantă, în care bucăți întregi de trecut trebuie înghițite pe nemestecate, în care cele mai multe lucruri și întâmplări îi rămân de neînțeles. Iar această permanentă frustrare a personajului o trăiește și spectatorul de la început și până la sfârșit, pentru că autorul filmului asta își propune: renunțarea la omnisciența regizorului și asumarea sută la sută a punctului de vedere al personajului. Motiv pentru care filmul nu are cum să scape de o anume alunecare în artificial, întrucât regizorul își poartă protagonista prin locuri și momente care se înșiruie ușor absurd și neveridic, numai cu scopul de a dezvălui cât mai mult din lumea pe care vrea să o arate. Și nu puține sunt momentele în care cade în plasa propriei convenții.

Irisz pare prinsă într-un labirint de întâmplări și senzații. Budapesta este pentru ea un fel de terra incognita, nu înțelege aproape nimic din toate sugestiile legate de trecutul ei. Personaje care apar și dispar rapid îi mai șoptesc câte ceva despre o lume la care ea nu are acces, e copleșită de multă ură, de o doză stranie de agresivitate care pare să-i rămână de neînțeles, toți cei cu care ajunge să interacționeze par să știe ceva despre ea, despre trecut, despre familia ei, care să le justifice acest comportament ce pe ea o face pe de o parte să se închidă în ea și pe de altă parte să sape în acest trecut, ca să afle cât mai multe lucruri. Imaginile pe care le vede pe geamul „hotelului” unde rămâne peste noapte sunt ca dintr-un vis straniu. Bărbatul care intră la ea în cameră, violent, un chip de coșmar care pare că aduce cu el fantomele altei lumi… Angajații de la magazinul de pălării și proprietarul însuși, toți o tratează cu un soi de ostilitate de neînțeles și pentru ea, și pentru spectator. Ca și cum știu ei ceva ce ea nu știe și nici noi nu vom ști vreodată… Și în toată această nebuloasă de imagini superbe, de sunete stranii, care creează toate exact ce-și dorește regizorul – senzația de imersiune – Irisz descoperă că are un frate. Un frate misterios, pe jumătate „omul negru”, pe jumătate eroul anarhist, despre care ea încearcă să descopere lucruri. Irisz plutește pe străzi, ziua, noaptea, în locuri întunecate, periculoase, caută cu un fel de disperare, care o face să înfrunte pericole permanente, trăiește în fiecare clipă pe un fel de margine a prăpastiei. Prin ochii ei, László Nemes încearcă să recompună imaginea unei epoci, a unei lumi decadente, Austro-Ungaria dinaintea Primului Război Mondial, o societate care ascundea în spatele grandorii tulburări ce stăteau să izbucnească. O lumea ce se va „stinge” în tranșeele războiului.

De fapt, întreaga peregrinare a lui Irisz prin Budapesta acelei perioade este un pretext pentru regizor să recompună imaginea unei lumi din interiorul ei. Să-i surprindă nu atât culoarea și sunetul, cât, așa cum spuneam, vibrația. Haosul și senzația permanentă de pericol sunt impecabil surprinse de László Nemes și, dacă lași deoparte frustrarea că multe, prea multe lucruri rămân de neînțeles, că identitatea celor mai multe dintre personajele cu care ea interacționează rămâne incertă, că povestea în sine e nebuloasă, că destul de multe dintre acțiunile protagonistei sunt nejustificate cu adevărat prin scenariu și sunt doar pretexte pentru a mai arăta un loc, că o mare parte din ceea ce gândește sau din felul cum acționează Irisz rămâne neclar și nici măcar „punctul ei de vedere” nu este limpede, filmul trăiește prin această vibrație stranie a unei lumi pe care o simți și o presimți la mai bine de un secol distanță.

Și nu poți să nu te întrebi pe alocuri dacă nu cumva totul nu se întâmplă în mintea tulburată a acestei femei, care primește informații atât de confuze și care acționează ea însăși atât de confuz. Răul și binele se amestecă, nu e deloc clar care dintre personaje sunt pozitive și care negative, care dintre indiciile despre fratele ei sunt adevărate și care nu. E greu de înțeles de ce parte a lumii se situează ea însăși, e greu de înțeles dacă multe dintre lucruri nu sunt doar proiecții ale spaimelor ei – așa cum e episodul cu fata aleasă la petrecere dintre angajatele magazinului de pălării și care urmează să meargă la Curte, dar despre care ea suspectează că e vândută…

Multe lucruri rămân neclare atunci când pe ecran încep să curgă titlurile de final și parcă tot aștepți, înainte să se aprindă luminile în sală, ca cineva să vină să-ți deslușească nelămuririle și să-ți răspundă la întrebări. Însă frustrarea spectatorului pare a fi unul dintre scopurile și plăcerile ușor perverse ale lui László Nemes. Că aici, spre deosebire de „Fiul lui Saul”, a întrecut puțin măsura rămâne un adevăr. Dar meritul mare ale acestui film și al stilului asumat de László Nemes rămâne faptul că într-o lume în care subiectul mic, de fapt divers, pe care-l promovează cinema-ul actual într-o mare măsură, e la putere, el încearcă să descopere un alt drum, să regăsească o formă de mister și de magie pierdute. Iar prețul – această neclaritate asumată a scenariului – merită plătit!