Clasicii sunt demodaţi. Nu mai vrea nimeni să asculte poveşti despre domni „privilegiaţi”, pline de incorectitudine şi… vechi pe deasupra. La ce probleme avem noi astăzi nu ne mai pasă de căinţa unui rus care jumătate de carte se tot codeşte dacă e moral să omoare o baborniţă meschină şi care până la urmă e doar un criminal. Pierdere de vreme. De ce ne-ar păsa de o familie cu mulţi fraţi, unul mai vicios ca altul, în care femeile săracele abia dacă apar ca personaje secundare, se vorbeşte mult şi filosofic şi degeaba, în fond, şi la final nici măcar nu e pedepsit cine trebuie. Nu, clasicii ăştia, ruşi mai ales, sunt prea old school. Precis trebuie să fie şi ceva discriminare la mijloc. Măcar din precauţie şi tot ar trebui interzişi.

Cum încă trăim într-o lume care mai păstrează colţuri de normalitate, în care mai e voie – nu se ştie pentru cât timp – să spui că 2 şi cu 2 fac 4, un text cu nouă personaje masculine, dintre care niciunul nu e gay, scris de un rus de acum două secole mai poate fi, încă, montat. Astfel, „Cartoforii” de N.V. Gogol e o piesă bună pe vechi. Montarea lui Ionuţ Caras de la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca este o mostră de spectacol în care povestea, mesajul, creativitatea şi expresia artistică stau împreună la o masă de joc şi din partida lor câştigător iese publicul. Un text ofertant, o tramă cu iz tragi-comic, moralizatoare şi cu suficient suspans cât să menţină interesul constant, un regizor care alege isteţ o formă de joc potrivită, clară, care susţine demersul scenic, inventiv şi atent la ritmurile pe care le alternează ca într-un concert cameral, o trupă de actori ludici care se cunosc bine, se completează şi devin un organism unitar.

Într-o atmosferă cu pereţi afumaţi, cu portretul lui Gogol însuşi de-a stânga şi „Nasul” său supradimensionat de-a dreapta, sub lumina caldă a unui candelabru, într-un salon cu obiecte vechi şi mobile patinate, personajele sunt fantoşe ale unui trecut deloc glorios. Modalitatea de joc aleasă ca o croială a unui costum bun e voit exagerată; trăsăturile caracteristice ale fiecăruia sunt etalate asemeni unei mâini câştigătoare la poker. Cu asumare şi mândrie. Energia constantă din scenă, momentele care se leagă foarte fluid, micile şiretlicuri care stimulează curiozitatea, abundenţa de detalii şi mecanismele comice foarte precise care adaugă accesorii acestui haute couture clasic, laolaltă compun o experienţă reconfortantă; îţi e drag să admiri, să te bucuri, să descoperi, să savurezi acest spectacol.

Miza creşte de la o scenă la alta, exact ca într-un joc de cărţi. De la formalismul explicativ şi debutul voit gonflat, cu durată dilatată, convenţia parcurge etapele simplificării până la adevăr scenic. De la o vorbire căutat-răspicată se trece la o preţiozitate expresivă ce denotă subtilităţile la vedere ale personajelor pe care nu le poţi crede a fi naratori demni de încredere. Se ajunge apoi la un naturalism demonstrativ, cu câteva indicaţii de cod definitorii pentru personajele cărora le e dedicată scena, iar la final, interpretarea sinceră, în plin, fără menajamente şi expansivă care ne deschide larg porţile în universul interior bogat al personajului e acel extra mile pentru care merită întreg parcursul.

Actorii aduc fiecare câte o tuşă personală; indiferent de lungimea rolului, ai motive să îi remarci pe fiecare în parte pentru câte un detaliu semnificativ: Ruslan Bârlea (Zamuhrîșkin) are o apariţie de efect, Radu Dogaru (Glov, fiul) are o determinare expansivă, Cornel Răileanu (Glov, tatăl) e carismatic şi aduce cu sine o aşezare nobilă, Petre Băcioiu (Gavriuşka) e mucalit, Cristian Grosu (Aleksei) îţi atrage atenţia când ascultă din priviri şi reacţionează la tot ce se întâmplă în jur, Cosmin Stănilă (Şvohnev) e pedant şi chiar dacă gesturile sale sunt mai contemporane decât personajul, face o compoziţie cu haz, Miron Maxim (Krugel) e mai rigid, mai reţinut decât partenerii săi şi fixează doar latura milităroasă a personajului.

Matei Rotaru (Uteșitelnîi) e, în multe scene, motorul acţiunii. Acel neastâmpăr, acel joc bufonard par la o primă vedere apanajele tehnice ale unei forme prea largi. Pe parcurs, însă, odată ce se descojesc straturile convenţiei acest maestru de ceremonii al minciunii devine din ce în ce mai periculos, mai sigur pe sine şi mai în confort cu mijloacele pe care le stăpâneşte cu eleganţă.

Mihai-Florian Niţu (Iharev) e cel care conduce această demascare a personajului de la fanfaronada convenţional-bufă şi până la tragismul profund, jucat cu sinceritate şi cost din final. E foarte metodic, are precizie în fiecare gând şi ne arată de ce joacă anume într-un fel şi nu în altul replică de replică. Poate părea didactic, dar odată ce ajunge la deznodământul fierbinte, la miezul crud al acestui personaj pornit pe drumul sinuos al păcălitorului păcălit înţelegi ce a făcut până atunci. Impactul scenei de final motivează nu doar un rol împlinit, ci întreg spectacolul.

Un personaj inventat care bântuie din când în când prin scenă, cu o mască destul de urâţică, paşi târşiţi şi aură de piază rea este interpretat de Irina Wintze (Un personaj mut). Nu o poţi intui sub latexul din spatele căruia îi lucesc doar ochii; postura ei contorsionată, lentoarea răbdătoare a gesturilor, micro-reacţiile, fiecare detaliu rafinat te face să îţi fie frică de această prezenţă fără să ştii de ce.

„Cartoforii” la Teatrul National Cluj-Napoca e un spectacol ce spune o poveste veche şi foarte actuală. Dar nu doar atât. Are parfumul pe care doar spectacolele construite cu migală şi răbdare îl au – acea fibră de seriozitate artistică împănată cu spirit ludic şi câteva puseuri de creativitate deloc epatantă.

Teatrul Naţional Cluj-Napoca

„Cartoforii” de N.V. Gogol
Traducerea: Nicolae Iliescu
Regia: Ionuț Caras
Scenografia: Zsófia Gábor
Consultant Card Tricks: Florin Suciu
Maestru de lumini: Jenel Moldovan
Distribuţia:
Iharev: Mihai-Florian Nițu
Uteșitelnîi: Matei Rotaru
Krugel: Miron Maxim
Șvohnev: Cosmin Stănilă
Aleksei, băiat la han: Cristian Grosu
Gavriușka, servitorul lui Iharev: Petre Băcioiu
Glov, tatăl: Cornel Răileanu
Glov, fiul: Radu Dogaru
Zamuhrîșkin: Ruslan Bârlea
Un personaj mut: Irina Wintze