Recursul la arhiva subiectivă are, ca aproape orice, avantaje și dezavantaje. Implică, de asemenea, riscuri și pericole. De exemplu, cum să te ferești în permanență de panta sentimentalismului? Sau, la fel de bine, cum să ocolești capcana paseismului, când ceva din istoria ta personală, din tinerețea ta face acum parte din arhivă? Cum să decupezi semnificativul ori să lași deoparte anecdoticul, această pojghiță care se insinuează mereu în amintiri, pentru ca el să nu umbrească faptele pe care memoria ta le alege și le scrie ca să le salveze de uitare?

Cu astfel de întrebări inevitabile se vor fi confruntat, conștient sau nu, diferiți memorialiști de-a lungul anilor. Îi includ aici și pe memorialiștii care nu știu că amintirile lor sunt importante într-o carte ce reînsuflețește e epocă, o stare, un eveniment sau o personalitate. O carte cum e cea intitulată, simplu, „Liliana Tomescu”, concepută de Marina Spalas și Sergiu Cioiu și publicată cu puțin timp în urmă la Editura Integral, constituindu-se într-un mic exercițiu de admirație față de o actriță care a plecat din România în 1980, lăsând urme de neuitat în memoria celor care o evocă acum, fiecare în felul lui. Este ceea ce descoperim într-un volum dintre cele necesare, într-o cultură plină de contradicții, care, deși ancorată în trecut, cel mai adesea nu-și cunoaște trecutul.

O asemenea lucrare, tipărită într-un an în care viața artistică a fost profund afectată de o pandemie ce nu pare să se oprească, nu poate fi decât un foarte util memento. Pe Liliana Tomescu nu am văzut-o jucând pe scenă niciodată. Prima parte a poveștii ei cu scena s-a încheiat chiar în anul care i-a tăiat existența în două capitole mari: 1980. Anul acesta, așa cum subliniază și multe voci din carte, a fost un sfârșit și un început pe care simpla cauzalitate nu le poate explica: sfârșitul unei cariere scenice remarcabile, desfășurate la Teatrul Nottara din București, și începutul unei consistente cariere pedagogice în Suedia, la Stockholm, unde actrița care debutase sub aripa protectoare a lui George Vraca a ales să trăiască, părăsind o țară natală în care nu poți fi liber, o țară în care un tată, medic radiolog, poate face închisoare pentru că refuză să le ofere autorităților comuniste informații confidențiale despre un pacient. „Viața în exil a fost bună cu ea”, notează actorul Lucian Muscurel, soțul protagonistei, în textul său inclus în carte, sub titlul „A doua viață”, și explică: „Am reușit să ajut trecerea la această cea de-«a doua viață» la un mod suav, nedramatic. Un mod care era tot teatrul – viața ei –, dar care nu îi amintea cu nimic de ce fusese în prima viață, prin ce trecuse, cât o costase «Gloria»”.

Cele două secvențe mari din viața artistei care trăiește în continuare în Suedia se arată, dacă citim amintirile, dialogurile și mărturisile din volum, ca două părți complementare dintr-un continuumgeneros cu protagonista lui, căreia i se înfățișează destule dintre nuanțele vieții. Liliana Tomescu se recompune din propriile confesiuni, din imagini vechi și din multe arhive subiective, privită din unghiuri  multiple, înfruntând și împlinind fațete multiple ale propriului destin. Scriu despre ea în această carte care probează funcționalitatea formulei clasice text+imagine personalități ca Sanda Manu, Magda Mihăilescu, Anda Caropol, Rodica Mandache, Ada D’Albon.

Cunoscuta actriță Alexandrina Halic, și ea protagonista unui volum reușit, editat recent de Teatrul Ion Creangă, rămâne sub fascinația exercitată de  Eliza Doolittle, una dintre primele creații de neuitat ale Lilianei Tomescu. Iar rândurile scrise de regizorul Alexa Visarion despre personalitatea artistei reușesc să transmită destul din specificul unei creatoare în care contrariile nu se resping, ci se unesc: „Liliana Tomescu era pe scenă o necunoscută taină a vieții… Senzuală până la echivoc și frison, fierbinte în imaginație, pofticioasă de sens interpretativ, marea actriță performa profund, limpede, o magică înlănțuire de ambiguități. Avea în joc clar-obscurul unei bucurii neliniștitoare și o iluminare a singurătății. Corpul ei vorbea, se confesa, iubea și se oferea jocului. Și peste toată această tensiune în joc așeza cu luciditate umorul crud al înțelepciunii”.

George Constantin, marele partener, Nicolae Bălțățeanu, Ștefan Iordache, artist într-o relație specială cu absurdul, credea Liliana Tomescu, relație insuficient explorată, Cristea Avram, împreună cu care a jucat în memorabilul spectacol „Luna dezmoșteniților” de Eugene O’Neill, regizorul Lucian Pintilie, care a distribuit-o în montarea lui cu „Ciocârlia” lui Jean Anouilh, alt rol important, fac parte dintr-un prezent al amintirii inevitabil în această rememorare ce vorbește despre un trecut întunecat, în care străbăteau uneori reușite artistice explicabile până la un punct și creatori de universuri valoroase. Regizorii Alexandru Finți, Val Săndulescu, Vlad Mugur, Sanda Manu, Lucian Pintilie, Dan Nasta sau Lucian Giurchescu fac parte din această lume cu lumini și umbre evocată în carte, o lume pe care, în timpul unei excursii în străinătate, Liliana Tomescu s-a hotărât s-o părăsească.

Evocarea capitolului bucureștean din destinul artistei se face, așadar, pe mai multe voci. Citind volumul, parcă ascultăm și vocea actriței, rămânând oarecum enigmatică, nedivulgând, nici după atâta vreme, resorturile unor hotărâri, neculpabilizând, neexprimând regrete. Actrița se privește în oglindă ca să poată răspunde unor întrebări care o privesc, își scrie răspunsurile și, prin ele, nu face decât să-și continue o reflecție începută de mult, la vârsta cea mai evocată din carte. Mărturisirilor ei li se adaugă gândurile atâtor artiști și imagini din cele două capitole ale vieții: secvențe alb-negru din spectacole, reproduceri de afișe color, cronici scoase la lumină din publicațiile epocii și dialoguri ce portretizează un spirit jucăuș, încărcat însă cu o anumită melancolie. Ele toate alcătuiesc o incursiune într-un destin profesional ce merită imortalizat și într-un volum, o altă cale de acces spre lumea colorată a Lilianei Tomescu.