„Iubirea e ca o figură de ceară lângă un foc”. E o imagine atât de plastică, atât de sugestivă! „Iubirea e oarbă”. Cine a spus-o, e clar că a orbit. Iubirea împarte îndrăgostiții între trădați și trădători, între cei fericiți și cei mai puțin fericiți, între ghinioniști și norocoși. Între Verona, Milano și Extremul Orient. Între doi tineri care iubesc aceeași femeie. Între onoare și dezonoare. Iubirea e cea care dă tonul cu atâta forță unui spectacol care reinventează original și bogat o poveste shakespeariană despre dragoste și trădare: Doi tineri din Verona.

„Doi tineri din Verona” de William Shakespeare, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, a avut premiera în weekendul 5-6 septembrie la Teatrul de Stat Constanța, spectacol care a deschis impecabil stagiunea 2020-2021. Cu toate normele de funcționare respectate, spectacolul s-a jucat în interior, unde timp de două ore am uitat că purtăm o mască, am uitat că există rău pe lume, că numărul cazurilor de Covid-19 crește, că mica noastră realitate a fost zdruncinată. Această uitare se petrece doar când o poveste reușește să seducă, să cucerească, să-și impună forța asupra realității noastre. Suntem alături de personaje în Italia, în Japonia, la un meci de fotbal american, în turnul de fildeș al unei prințese, în mijlocul unei lupte sau în inima pădurii, acolo unde un îndrăgostit își găsește alinare după ce este izgonit.

„Doi tineri din Verona” e întâi de toate spectacol despre onoare. Și sunt extraordinare delicatețea cu care Alexandru Mâzgăreanu găsește rezolvări regizorale (scena orbirii, unde o panglică neagră, subțire, acoperă ochii îndrăgostitului căruia nu-i mai este permis să-și vadă iubita, sau scena de final, a iertării), fluiditatea trecerilor de la o scenă la alta, fără să se vadă cusăturile, contaminarea fină dintre tensiune și umor, dintre dragoste și vină, ducând astfel povestea lui Shakespeare la un nivel cu totul original, păstrându-i spiritul, dar reușind totodată să o (re)construiască într-o abordare nouă. Fiecare element din spectacol, începând de la decorul atât de bogat și expresiv în simplitatea lui de bun gust (Andreea Săndulescu), de la costumele atent gândite și realizate (Alexandra Mâzgăreanu) și până la interpretarea actorilor, face din acest spectacol o experiență vizuală, dar și emoțională.

Meritul lui Alexandru Mâzgăreanu constă mai ales în ingeniozitatea cu care reușește să îmbine toate aceste elemente, creând un spectacol compact, susținut, unde nimic nu e întâmplător, fiecare particularitate găsindu-și astfel o justificare puternică și coerentă. Dacă în piesa lui Shakespeare cei doi tineri, Valentin și Proteus, pleacă la Milano pentru a-și desăvârși educația, Alexandru Mâzgăreanu mută acțiunea în Extremul Orient, în inima unor tradiții și ritualuri care dau viață unui nou univers, atât de bogat, atât de bine pus la punct. Echipa artistică a văzut câte două filme japoneze pe săptămână, astfel încât în interpretarea actorilor să nu se simtă urmă de îndoială sau de stângăcie. Costumele semnate de Alexandra Mâzgăreanu redau specificul oriental cu multă finețe, iar decorul, un paravan multifuncțional, eficient gândit și foarte expresiv, își schimbă relevanța în funcție de elementele naturii, lemn, foc, alamă și apă, cu o semnificație puternică în cultura japoneză. Estetica spectacolului este completată de jocurile de lumini discrete, dar cu un impact sugestiv, bine dozat (Daniel Klinger), cum, de asemenea, funcționează și muzica lui Alexandru Suciu.

Încă de la început, spectacolul explodează de energie, de tinerețe, căci suntem în mijlocul unui meci de fotbal american și, chiar dacă fiecare vrea să marcheze, competiția le face bine, îi distrează. Ușor-ușor, spiritele se calmează și în scenă rămân cei doi prieteni, Valentin și Proteus, care discută despre ceea ce-i preocupă: Valentin pleacă să cunoască lumea, în vreme ce prietenul lui e prea îndrăgostit de Iulia ca să își imagineze o viață departe de ea. Pare că ghinionul trage cu urechea la discuția lor, fiindcă imediat apoi are loc o răsturnare dramatică de situație, care dă peste cap toate credințele celor doi: Valentin, cel care nu crede în iubire, se îndrăgostește nebunește de prințesa pe care o slujește, iar Proteus este trimis de părinți departe de casă și, mai dureros, departe de iubita lui. Cei doi prieteni se reîntâlnesc în slujba aceleiași prințese, Silvia, și ajung să o iubească amândoi. Cei doi tineri din Verona, interpretați de Andrei Bibire (Valentin) și Florin Aioane (Proteus) reușesc să țină vie o poveste complexă, fiecare dând dovadă de o înțelegere profundă și asumată a personajului său. Trecerile la un alt conflict se fac gradual, cu eleganță, unde fie se distinge Florina Stănculeț prin vocea minunată și interpretarea demne de un musical de proporții, fie cei doi slujitori, unul mai efervescent decât celălalt, Lance, interpretat cu multă charismă și neaoșism de Lucian Iftime, și Speed, după cum numele o spune, de Cătălina Mihai, în travesti, care explodează de energie de cum intră pe scenă. Amândoi trag de frâiele umorului și astfel echilibrează spectacolul în care o tragedie erupe cu toată forța.

Nici cele două iubite nu sunt mai prejos, Ecaterina Lupu în rolul Iuliei și Cristiana Luca în rolul prințesei Silvia. Prima explozivă, pătimașă, în interpretarea căreia se simte o creștere treptată, până când conturează un personaj puternic, atât de conștient și stăpânit, care reușește să iubească și să ierte egal, iar cea de-a doua pură, delicată, care face din cinstea ei un atu imbatabil, reușind totodată să interpreteze un rol dificil, de prințesă orientală, unde fiecare gest trebuie să fie reținut, atent cântărit. Ambele transmit o căldură și o blândețe cărora doar iubirea sau înțelegerea iubirii le pot da coerență în scenă. Dar ceea ce ajută la construirea unui univers atât de exotic, de profund și bogat în semnificații e grupul celor trei (Vlad Lință, Ștefan Mihai și Theodor Șoptelea) care par rupți într-adevăr dintr-un film japonez, cu o interpretare atât de corectă, de spectaculoasă, reușind să taie ritmul spectacolului și să învie un univers nou, o mică săgeată spre o altă cultură, minunat exprimată.

În „Doi tineri din Verona”, Alexandru Mâzgăreanu reușește să dea viață, să facă palpabile niște sentimente atât de dificil de adus împreună: iubirea și trădarea. Suferința tânărului Valentin, atunci când planurile lui de a-și răpi iubita eșuează, trădarea lui Proteus, disperarea de a o cuceri pe aleasa prietenului lui, tot acest tumult este exprimat cu multă eleganță, cu finețe, fără a cădea în grotesc, în tușe prea groase sau în gratuitate. Spectacolul astfel gândit are meritul de a se dezvălui pe sine cu fiecare element, cu fiecare intervenție și, când crezi că mai bine de atât nu se poate, fie costumele se schimbă, fie ești transportat într-un alt univers scenic, fie apar Lance sau Speed și ai impresia că ești în mijlocul unui labirint infinit de surprize. Alexandru Mâzgăreanu are meritul de a fi pus cap la cap toate ingredientele, de a fi scos în valoare fiecare element, construind astfel un spectacol echilibrat, egal, plin de energie, la finalul căruia îți dai seama, cu certitudine, că teatrul trebuie să-și reintre în matcă, teatrul trebuie să existe fiindcă avem nevoie de alte și alte lumi.

Teatrul de Stat Constanța

„Doi tineri din Verona” de W. Shakespeare

Regia: Alexandru Mâzgăreanu

Decorul: Andreei Săndulescu

Costumele: Alexandrei Mâzgăreanu

Lighting design: Daniel Klinger

Muzica: Alexandru Suciu

Mișcarea scenică: Baczó Tünde

Cu: Florin Aioane, Andrei Bibire, Ecaterina Lupu, Cristiana Luca, Cătălina Mihai, Liviu Manolache, Andrei Cantaragiu, Lucian Iftime, Maria Lupu, Florina Stănculeț, Alexandru Medveghi, Theodor Șoptelea, Ștefan Mihai, Vlad Lință, Alina Manțu, Arina Cojocaru și Grațian Prisăcariu