La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Un noir tulburător despre o epocă tulburătoare, în care tăcerea devine cel mai agresiv mod de a judeca sau de a acționa. Cehoslovacia comunistă constituie în sine un subiect departe de a se fi tocit, iar colaborarea preoților cu regimul totalitar este cu atât mai înfiorătoare cu cât s-a ținut mult sub semnul tăcerii această legătură „incestuoasă”.

Încă de când s-au ridicat restricțiile (a câta oară?), cinematograful Elvire Popesco a venit cu niște propuneri atrăgătoare de filme, iar unul dintre ele, alb-negru, a strălucit pe loc ca o bijuterie: „Servitorii”, în regia lui Ivan Ostrochovsky, care a avut premiera oficială la Berlin, iar în România a fost difuzat ca avanpremieră pe 18 februarie. Proiecția a fost urmată apoi de discuția cu actorul Vlad Ivanov, care a interpretat rolul dr. Ivan, un reprezentant dur al poliției secrete. Dr. Ivan e cel care reușește să mențină timp de două ore o atmosferă apăsătoare, viscerală, când, cu fiecare gest, parcă anunță un pericol iminent, o explozie, reușind, prin calmul alunecos și perfid, să reînvie o tristă perioadă, anume Cehoslovacia comunistă de după anii ’80, cu persecuțiile și abuzurile ei.

Subiectul nu e străin de realitatea din România comunistă, unde compromisul era o carte jucată fie din frică, fie din nevoie. Astfel se întâmplă și în „Servitorii”, unde Michal și Juraj, doi seminariști la teologie, trebuie să aleagă ce cale preferă, astfel încât instituția să-și apere interesele și să evite o posibilă desființare: colaborarea cu partidul sau un refuz ce va atrage de la sine atenția poliției secrete, împreună cu toate consecințele pe care le generează această legătură sau nonlegătură defectuoasă.

Firul roșu care unește cadrele scurte, adâncite într-o tăcere impecabilă și dureroasă, este subtilitatea artistică cu care sunt surprinse reacțiile personajelor, mereu într-o așteptare apăsătoare, nerăbdătoare. Moartea e cu atât mai cutremurătoare cu cât rămâne nevăzută, iar revoltele sunt cu atât mai puternice cu cât rămân tăcute. Totul în acest film îți cere prezența și imaginația, răsuflarea și atenția. La nivel vizual, instituția în care se țin seminarele de teologie are ceva catastrofic, biblic, anunțând prin simplitatea ei rece, impunătoare, pericolul de dincolo de pereți. Știm că cei doi adolescenți sunt prieteni, dar nu-și vorbesc foarte mult. Relația dintre ei rămâne la nivel de sugestie, iar spectatorii o compun și o desăvârșesc în imaginație. Știm că sunt urmăriți, dar nu e clar de ce. Știm că profesorii sunt în gardă, mereu cu un aer politicos și împăciuitor, dar joacă opusul. Numai despre dr Ivan ne dăm seama că e cel care rămâne constant pe poziții, încercând să intimideze, să se strecoare, să manipuleze cu un calm și o siguranță înfiorătoare, care trădează o violență cu atât mai ascuțită. Știm, dar nu vedem totul.

Rolul pe care Vlad Ivanov îl interpretează e cu atât mai complex și, poate, mai incomod cu cât ne dăm seama că, în ciuda cruzimii lui, personajul are parte de un profil generos, atât la nivel profesional, unde ne face să-l detestăm pentru răutatea lui implacabilă, cât și la nivel uman, regizorul, împreună cu actorul Vlad Ivanov oferindu-i astfel un context complet, ce ar putea să justifice o poveste de viață pe care noi n-o știm, dar care ne lasă posibilitatea să ne gândim că poate răutatea lui nu-i decât o consecință, un rezultat, un efect. Dr. Ivan deschide filmul curățându-și pantofii după ce omoară, poate, iar scena se repetă și spre final, când știm deja că a făcut-o. Pe pieptul lui sunt niște urme ale unei boli teribile de piele, care până la final se măresc și se înmulțesc. Doctorul îi sugerează să ducă o viață mai sănătoasă, mai liniștită, iar evoluția bolii de-a lungul filmului devine expresia stresului, a neliniștii personajului, care nu-și permite o privire mai blândă asupra propriei sănătăți. El trebuie să urmărească, să controleze, să înlăture cu orice preț pericolul care amenință regimul. Imaginea de la final, cu el gol în fața unui radiator care emană căldură, cu ochii închiși, e înduioșătoare și crudă, un simulacru stângaci al nevoii primare de a se salva, de a-și face puțin bine măcar, de a-și opri o secundă suferința, căci, dincolo de a fi cel mai de temut securist, e înainte de toate un om care își dorește, la fel noi toți, o clipă de normalitate.

Ivan Ostrochovsky creează un film de artă despre o istorie funestă. Menține cadre scurte, pe care le unește rând pe rând într-un tot impresionant în simplitatea lui rece. Tăcerea însoțește fiecare mișcare și aproape că poți s-o atingi. Deloc demonstrativ, cu un buget redus, reușește să facă din „Servitorii” o dovadă vie a unei realități cutremurătoare, folosindu-se de resurse financiare reduse, dar de o emoție cuprinzătoare, compusă din sugestii care te lasă să gândești, să trăiești între pereții care ascultă, să fumezi alături de seminariștii care pun la cale o revoltă, să faci greva foamei fără a scoate un cuvânt, să „torni” securității sau să mori într-o noapte când în sfârșit credeai că ai scăpat.

„Servitorii” este o producție Punkchart films (Slovacia), în co-producție cu Point Film (România), Radio și Televiziunea din Slovacia, Negativ (Cehia), Film and Music Entertainment (Irlanda), Libra Film Productions și Hai Hui Entertainment (România), sentimentalfilm (Slovacia).

Producția este finanțată de Slovak Audiovisual Fund, Eurimages, Centrul Național al Cinematografiei (CNC), Czech Film Fund, Slovak Film Commission, Bratislava Municipality Fund și Televiziunea Română și este distribuit în România de Transilvania Film.