La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul de Carte o discuție despre evenimente, cărți de rezonanță, volume de ficțiune și lucrări de nonficțiune, recent apărute în România.

Drumul de la dictatura religioasă la libertate nu e întotdeauna la fel. Există asemănări, dar traseele nu sunt identice. De fapt, e vorba despre un parcurs profund personal, unic, care duce spre o descoperire, spre o nouă identitate, spre o nouă viață. Presărat cu suferințe și capcane, cu întrebări și multe îndoieli, drumul spre adevăr are caracter inevitabil: altfel nu se poate. Așezat sub semnul necesității, ba chiar al urgenței, el implică o transformare indispensabilă. Nu e un basm cu feți-frumoși, ilene-cosânzene, capcane și fericire veșnică, dar e un drum spre lumină.

Mărturiile sunt cu atât mai necesare într-o epocă a fanatismelor și a grabei inevitabile spre nicăieri, a cursei nebune contra timpului. În abundența scrierilor semnate de femei, tipărite în ultimii ani, drumul de la dictatura religioasă la libertate are o mulțime de reprezentări. Unele sunt remarcabile și merită să ajungă la cât mai mulți cititori. Variațiuni personale pe tema fanatismului de un fel sau altul găsim în volume de memorii aflate și acum în topuri și ajunse la milioane de cititori. „Lucruri nespuse” de Azar Nafisi, „Învățare” de Tara Westover și „Neortodox. Scandalul pe care l-am provocat renunțând la rădăcinile mele hasidice” de Deborah Feldman, toate traduse în România, ilustrează în feluri diferite drumul spre eliberare. Deși protagonistele, traseele și destinele lor sunt diferite, ele ilustrează fațete ale fanatismului religios, ca o confirmare a cuvintelor scrise de Amos Oz în cunoscutul său eseu „Cum să lecuiești un fanatic”: „Fanatismul este mai vechi decât islamismul, mai vechi decât creștinismul, mai vechi decât orice stat sau guvern sau sistem politic, mai vechi decât orice ideologie sau credință din lume. Fanatismul este, din păcate, o componentă omniprezentă a firii omenești, o genă malignă, dacă putem să-i zicem așa. Delictele celor care aruncă în aer clinicile americane în care se practică avortul, ale celor care incendiază moscheile și sinagogile din Europa nu se deosebesc de cele comise de Osama Bin Laden decât din punct de vedere al proporțiilor, nu al naturii lor”.

„Ca o răzbunare supremă împotriva lui Hitler”, notează Deborah Feldman în prima pagină din cartea ei surprinzătoare, căreia miniseria reușită realizată de Netflix i-a adus o popularitate extraordinară, evreii hasidici din America continuă să trăiască într-un ritm propriu, urmând orbește un cod strict. La fel secta Satmar, în interiorul căreia pătrundem citind „Neortodox”, mărturia unei femei foarte tinere care, ca și Azar Nafisi într-un alt moment și într-un alt loc, a ales să lase în urmă viața trăită în spiritul obedienței religioase și, deci, al interdicției. Căci, pentru evreii Satmar din Williamsburg, de exemplu, viața înseamnă, în primul rând, un lung șir de interdicții, de la aspectele cele mai concrete până la cele mai abstracte ale existenței. Iar a trăi înseamnă, desigur, a trăit exclusiv în sânul și în ritmul unei comunități care controlează totul, desființând noțiunea de intimitate. Curgând sub semnul datoriei și al binelui comun, zilele și nopțile iau forma unui chin interminabil din care, lipsind libertatea, lipsește bucuria. Între binecuvântare și blestem – „cel mai mare” fiind acela de a nu avea copii –, viața ca o frică îngrozitoare devine, inevitabil, o așteptare nespusă, adesea neconștientizată.

Stând în această gară ștearsă, parcă așteptând un tren care o va duce în altă parte, fetița crescută de bunicii stricți și vegheată de ochiul necruțător al mătușii căreia nu îi scapă nimic descoperă biblioteca. Dar limba engleză le e interzisă celor din comunitatea Satmar: „Zeidy spune că limba engleză acționează asupra sufletului ca o otravă lentă. Dacă o vorbesc și o citesc prea mult, sufletul meu o să fie pângărit până în punctul în care n-o să mai reacționeze la chemarea divină. Zeidy insistă mereu să vorbesc în idiș, limba strămoșilor mei, plăcută lui Dumnezeu (…)”. Descoperirea bibliotecii, un moment-cheie pe care l-a trăit, de exemplu, și Azar Nafisi într-un Teheran bine supravegheat de dictatura religioasă și l-a povestit în „Lucruri nespuse”, declanșează o schimbare de la care nu va mai exista întoarcere. Odată citit, romanul „Mândrie și prejudecată” își face treaba. Și el, și celelalte ajung ascunse între salteaua și patul din dormitorul micuței în viața căreia nu există decât reguli. Deși trăiește în America secolului XXI, ca și protagonista din „Învățare” de Tara Westover, nu are acces decât la ce permite comunitatea. Nicidecum la cărți nereligioase, muzică, pantaloni sau ruj. Asta, desigur, pentru binele ei, căci fanaticul, subliniază Amos Oz, este întotdeauna un sentimental care vrea binele celuilalt: „Esența fanatismului este dorința de a-i sili pe ceilalți să se schimbe. Obișnuita tendință de a-l face pe vecin mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viață, de a-ți manevra copilul sau de a-ți aduce fratele pe calea cea bună, în loc să-i lași în legea lor. Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. Fanaticul este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuși. Vrea să-ți salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greșelilor, fumatului, credinței sau lipsei de credință, vrea să-ți îmbunătățească alimentația sau să te vindece de năravul băuturii ori al votării cu cine nu trebuie. Fanaticului îi pasă foarte mult de tine; fie că stă atârnat de gâtul tău, pentru că te iubește la nebunie, fie că îți sare la beregată, în cazul în care se dovedește că nu poți fi mântuit”.

Crescând în acest Williamsburg închis din New York, Esty nu are scăpare. Însă din victimă a tradiției religioase, a tradiției secretului, a tradiției tăcerii, ea devine relativ repede cuceritoarea propriei libertăți. Povestea ei, așa cum o scrie în „Neortodox”, autobiografie controversată, care nu avea cum să nu stârnească și furia unor membri ai comunității Satmar, este povestea unei eliberări, a drumului spre un adevăr personal necesar pentru a merge mai departe. Evadând din lumea opresivă a tradiției și a familiei, Esty iese la lumină. Renunțând la supunerea față de norme de neînțeles, își asumă o identitate pe care încearcă să o înțeleagă. „Conformismul și uniformitatea, nevoia de a-și avea locul în societate și dorința de a-i face pe toți ceilalți să aibă același loc s-ar putea să fie cele mai răspândite – dacă nu chiar cele mai periculoase – forme de fanatism”, scrie Amos Oz în eseul amintit, iar Deborah Feldman ilustrează prin destinul ei și în cartea ei simplă, directă, un fel de a se despărți de conformism și uniformitate.

Ca un despot necruțător care îți conduce viața, tradiția religioasă aruncă o umbră foarte întunecată asupra tuturor celor pe care îi veghează, fără a face diferențe. Și, cum lipsa diferențelor naște monștri, povestea pe care o citim în „Neortodox” nu are cum să nu fie, dacă privim cu detașare, și o poveste despre orbire. Cumva, asemănătoare cu îngrozitoarea orbire din „Tartuffe”, piesa lui Molière, dacă privim lucrurile cu o necesară detașare laică. Într-un univers mic, limitat de conformism și uniformitate, inexistența diferențelor nu poate duce decât la anomalie, interdicție, suferință și destrămare. Iar constrângerea, indiferent de natura ei, nu poate opri la infinit firescul, umanul.

Cartea scrisă de Deborah Feldman mizează, cum fac de un secol diverși memorialiști, din diferite culturi, pe autenticitate pentru a oferi o poveste simplă, probabil într-un exercițiu de a se înțelege pe sine însăși. Neascunzându-și simplitatea, autoarea se privește și se povestește pe ea însăși într-un fel care nu are cum să nu ajungă la cititori. Nu cade în capcana digresiunilor, nu încearcă reflecții intimidante sau interpretări prețioase, care, în rama stabilită de confesiunea ei directă, ar putea fi redundante sau stridente. Nefiind în niciun fel excesivă, găsește o cale bună spre celălalt. „Neortodox” merită să ajungă în cât mai multe biblioteci și să fie citită în cât mai multe feluri: admirativ, indiferent, critic sau din perspectiva unei întrebări sau a alteia. Și, cum e vremea scriitoarelor, iar în martie pe rafturile librăriilor se înghesuie volume scrise de femei și recomandările în acest sens abundă, confesiunea tinerei scriitoare care, de câțiva ani, trăiește o viață nouă la Berlin merită câteva ore din viețile noastre foarte ocupate.