La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
Poți să-ți înfășori țâțele în satin alb și să-ți pui gardenii în păr și să nu fie nici urmă de trestie de zahăr pe o rază de mulți kilometri în jur, dar tot e ca și cum ai trudi pe o plantație.
Billie, pe care o mânjeau pe față înainte de concerte tocmai pentru a nu mai fi atât de neagră, de proscrisă, de parcă forța ei ar fi atârnat de un calcul greșit de colorimetrie. Billie, care își aștepta rândul la microfon pe bordură, nicidecum alături de albii care o aplaudau când cânta și care o huleau imediat după ce sfârșea cântecul. Billie, care se ducea pe câmp, fiindcă nu avea voie să intre în vreun local să ceară la toaletă. Billie, care își pregătea sendvișuri de acasă, fiindcă pe atunci oamenii albi nu-i serveau pe oamenii negri. Billie, o cântăreață de culoare, căreia îi plăcea albul, uneori în păr, unde își prindea niște gardenii superbe, alteori pe nas, când trăgea ca să reziste pentru trei concerte pe zi. Billie, care a știut să-și poarte suferința cu o demnitate impecabilă și ascuțită, conducându-ne odată cu povestea ei nu doar prin adevărul unei lumi dure, rasiste, ci și prin consecințele acestei atitudini cumplit dezumanizate.
Billie Holiday, pe numele ei adevărat Eleanora Fagan, una dintre cele mai cunoscute cântărețe de blues, jazz și swing, s-a plimbat prin lumea muzicii încă de mică, nu din prima pe scenele consacrate, ci mai întâi în bordeluri, unde mergea ca să-i poată asculta pe Louis Armstrong și Bessie Smith la patefon în schimbul unor comisioane. În timp a învățat să se strecoare pe ușa din spate a cinematografelor, ca să economisească cei zece cenți cât ar fi costat-o să intre pe cea din față, și acolo a văzut toate filmele în care apărea Billie Dove, căreia i-a împrumutat numele fiindcă voia să aibă și ea un nume drăguț, nu Eleanora. La zece ani aproape că a fost violată și, în urma acestui episod, prima care a făcut închisoare a fost ea, nu violatorul. Abia după câteva zile de detenție s-a luat hotărârea că mai bine ar trimite-o la un internat de fete, fiindcă reprezenta un pericol din cauza sânilor deja crescuți la o vârstă așa fragedă și a picioarelor frumoase. Acolo nu mai era nici Eleanora, nici Nora, nici Bill, nici Billie, ci Sfânta Teresa, numele care i-a picat la sorți, alături de uniforma albastră obligatorie.
După ce a scăpat din internat, aproape prin efracție, a încercat să-și câștige banii muncind în casele oamenilor bogați, dar nu suporta lenea și aroganța albilor, așa că s-a făcut prostituată cu taxă de 20 de dolari. Din primii bani și-a luat o rochie din mătase adevărată și o pereche de pantofi de lac, dar nici măcar așa nu a putut să se convingă că are stofă de prostituată și, fiind minoră, au arestat-o repede. Mama ei a jurat că are peste 18 ani, ceea ce, dacă ar fi fost adevărat, ar fi însemnat că a născut-o la 9 ani pe atunci, dar noroc că n-a verificat nimeni. A scăpat cu patru luni de pușcărie și probabil perioada s-ar fi mărit dacă gardianca nu i-ar fi găsit pantofii de lac pe care îi făcuse pierduți.
Imediat apoi, ea și mama ei s-au mutat în Harlem și primul lucru pe care l-a făcut Billie a fost să-și caute de muncă, nu ca menajeră, nu ca prostituată, ci ca dansatoare, i se părea mai simplu, dar nu știa decât doi pași. Așa că, în schimb, a cântat, iar pentru prima dată vocea ei a coborât tăcerea peste întregul local, unde dacă ai fi scăpat atunci un ac s-ar fi auzit ca o explozie. Au angajat-o pe loc cu optsprezece dolari pe săptămână. În fiecare seară, trebuia să se ducă să cânte la mese, iar bacșișul trebuia să-l ia întinzând și dezvelindu-și piciorul. A încercat o singură dată să facă asta, dar a fost jalnic, iar milionarului de la masă i s-a făcut milă de ea și i-a dat banii în mână. Billie a făcut din asta o regulă strictă, atrăgând astfel antipatia celorlalte fete, care începuseră s-o numească în batjocură Ducesa sau Lady.
Apoi succesul a venit de la sine, Billie și-a făcut o orchestră de câțiva „motănei” și a început să cânte prin toate barurile din Harlem, dar și în deplasări. Au închiriat un autobuz paradit și uneori aveau concerte și-n trei orașe în aceeași zi. Ca să câștige un ban în plus, au început să înregistreze la diverse case de discuri, dar aproape nimeni din orchestră nu știa nici măcar să citească o partitură. N-a fost acesta un impediment, cum n-a fost o problemă nici cu drepturile de autor, pe care nu știau să le negocieze și astfel erau plătiți pe înregistrare, iar casa de discuri trăia din munca lor ani la rând.
Chiar dacă nu avea voie să intre pe ușa din față a unui local ca să cânte, chiar dacă trebuia să se confrunte zilnic cu prejudecățile oamenilor albi, care vedeau într-un negru doar un prilej de a face bani pe urma lui, care credeau că simpla culoare e un motiv suficient de bun ca să-l umilească și să-l folosească, Billie a știut să impună un soi de respect care azi pare un act de curaj aproape ireal. După toate umilințele, bătăile, batjocurile și opresiunile pe care a trebuit să le suporte cu fruntea sus, Billie n-a fost un personaj, dar a îndurat cât unul, însă viața adevărată are prețul ei, iar cea mai mare pacoste au fost drogurile. Când Billie amesteca drogurile cu iubirea sau trădarea, ieșea „Don’t explain”, un cântec care se va demoda doar atunci când bărbații nu-și vor mai înșela soțiile. Când Billie amesteca drogurile cu prejudecățile, ieșea „Strange fruit”, un imn antirasist, poem la origine, un duș rece, care ei îi amintea de modul cum a murit tatăl ei, netratat la spital, fiindcă era doar un alt negru. Nimeni nu a reușit înghețe suflarea a mii de oameni așa cum încă o face azi Billie, cu vocea ei inconfundabilă, dureroasă, emoționantă.
Dependența de droguri i-a răpit mulți ani din viață, aproape cincisprezece, timp în care ieșea și intra în pușcărie regulat, ultima dată chiar cu Pepi, un chihuahua micuț și sensibil și, pe scândurile reci ale celulei, ei doi au dormit pe blana de nurcă a lui Billie, astfel încât Pepi să nu facă pneumonie.
Între sărăcie și celebritate, între iubire și trădare, între droguri și prostituție, Billie, prin cântecele ei de o tristețe atât de ascuțită că aproape poți s-o atingi, spune o istorie a muzicii jazz care se conjugă la prezent doar privind spre un trecut cumplit de anevoios. Energia ei emoțională și sinceritatea au depășit cei cinci ani pe care i-a petrecut la școală cu chiu, cu vai și au transformat-o, pe bună dreptate, într-una dintre cele mai apreciate cântărețe din lume, cu o autenticitate seducătoare, un talent crud și o demnitate dezarmantă.
„Niciun doctor nu-ți poate spune ceva ce propriul tău corp să nu știe, iar acum vreau să le împărtășesc un secret. Am știut că am călcat strâmb într-o dimineață când n-am mai suportat programul de la televizor. Eram drogată și voiam să rămân așa. Nu voiam altceva decât să mă uit la televizor și îmi plăcea la nebunie starea mea. Cine știe ce ocolișuri mă așteaptă? Încă un proces? Sigur. Altă închisoare? Posibil. Dar dacă te-ai lăsat din nou de droguri și n-ai mai fi dependent nici de televizor, atunci nu te mai poate speria nicio închisoare de pe fața pământului!
Dacă sunt obosită? Sigur că sunt. Dar voi uita curând de toate astea, atunci când voi fi lângă omul meu…”