Probabil că iubim cu toții verile în București, nu pentru că ar fi aproape 40 de grade la umbră și miroase a asfalt încins, ci pentru că orașul e gol. Pare că respiră. Distanțele devin suportabile și parcă preferăm plimbările pe bulevardele umbrite decât transportul în comun sau mașina. Iar apusurile sunt incredibile și le poți privi din toate parcurile, chiar și de pe bicicletă sau trotineta electrică. E vacanță și asta se vede mai degrabă pe străzi, nu și în agenda culturală. Dacă altădată sezonul estival aducea o tristețe imensă odată cu închiderea stagiunilor teatrale, acum lucrurile au căpătat o dinamică total diferită. Facebook-ul e plin de tot felul de evenimente, de la festivalurile de muzică most wanted (pe care e suficient să le vezi doar din story-uri), până la spectacole și proiecții de film în spații alternative.

Totuși, luna august vine la pachet cu ceva melancolie. Pici puțin pe gânduri și îți amintești de toate evenimentele teatrale bifate stagiunea trecută și îți dai seamă că (nu) ești încă pregătit pentru sezonul de toamnă. Sunt deja anunțate festivaluri atât în București, cât și prin țară, așa că nu trebuie să intrăm în panică. Mai avem o lună să ne bucurăm de vacanță.

Odată cu închiderea stagiunilor s-a încheiat și anul universitar. Noi promoții au pornit în căutarea unui teatru ideal. Extindem cercul tinerilor profesioniști. Am cunoscut o parte dintre ei la Craiova, la sfârșitul lunii iunie, când ne-am adunat acolo pentru Theater Networking Talents. E deja al treilea an în care merg la festival pentru că mi se pare una dintre condițiile fundamentale ale acestei meserii să descoperi și să cunoști tinerele generații. Contactul cu ei te menține ancorat în realitate și te provoacă să ții pasul, să rămâi fresh și să te adaptezi societății în schimbare.

Cred cu tărie în crearea unei rețele a tinerilor creatori – formală sau informală. Văd atât de puține astfel de prezențe în sălile de spectacol sau la orice tip de eveniment teatral, încât mi se pare dezolant. Recunosc o mână de oameni, pe care îi întâlnesc adesea. Dar unde sunt ceilalți? Și apropo de această dilemă, a lipsei de activitate a tinerilor în peisajul teatral, mi-am dat seama că ai nevoie de o voce ca să poți fi implicat. Iar majoritatea nu își cultivă această voce, fie din lipsă de interes, fie din lipsa unui sprijin și a unor încurajări primite din școală. Creăm individualități, dar nu neapărat și identități, și aproape deloc colective de lucru. Ediția din acest an a TNT a ridicat aceste probleme în discuțiile purtate de profesioniști și studenți, care pe mine m-au lovit destul de puternic.

În doar trei ediții, TNT a reușit să își contureze un profil, să capete notorietate și să devină un punct de networking extrem de valoros și de important în spațiul teatral românesc. Aici tinerii regizori (și nu numai, toți cei care vin, indiferent de specializare) au șansa de a se cunoaște între ei, de a interacționa cu artiști experimentați și de a-și îmbogăți bagajul informațional cu tot felul de mici secrete care îi pot ajuta pe viitor. Începând cu această ediție, regizorul Bobi Pricop și Vlad Drăgulescu au preluat coordonarea evenimentului cu promisiunea de a face lucruri mărețe, iar programul zilelor de festival a confirmat. Deși destul de încărcat, programul a îmbinat rigurozitatea conferințelor de dimineață cu diversitatea spectacolelor de seară și, desigur, cu energia party-urilor nocturne. A fost un fel de workshop intens și productiv.

Tematicile conferințelor au urmărit direcții diferite, de la micul ghid al participantului la programe-concurs, la școala de regie românească, dramaturgul și diferitele roluri în echipa de creație și management versus antreprenoriat cultural. Discuții care nu ar fi trebuit ratate pentru nimic în lume. Aici am auzit câteva lucruri dureros de realiste despre ceea ce se întâmplă în prezent, care m-au făcut să îmi pun întrebări în continuare. Regizorul Radu Nica afirma despre sistemul de învățământ faptul că: „Am senzația că în mare măsură noi pregătim studenți pentru teatru de stat. Și mi se pare că foarte multe abilități precum cele de comunicare sau de legislație nu se predau în școală – spre exemplu, cum să vă faceți o companie dacă nu vreți să intrați într-un teatru.” Ceea ce e complet adevărat. Fără să își propună acest lucru, majoritatea invitaților la conferințe au strecurat în discursurile lor câteva cuvinte despre această dezinformare a studentului. Managerul Alexandru Boureanu menționa o confuzie a termenilor pe care o facem cu toții: „Trebuie să facem o diferență foarte importantă între manager și antreprenor. În România se face această confuzie. Cei care lucrează în independent nu sunt manageri culturali, pentru că managementul cultural a fost legiferat pentru instituțiile de spectacol publice de stat.” Ascultându-i, am conștientizat câtă dreptate au. Programa universitară abordează destul de puțin noțiuni legislative sau administrative. Școala te învață, mai degrabă, cum să te descurci într-un teatru imaginar, așa cum reiese el din paginile marilor teoreticieni și aproape deloc despre ce ajungi să faci efectiv într-un teatru real, care sunt termenii de care te vei lovi, care sunt structurile ierarhice sau porțile la care trebuie să bați.

Fiecare dintre artiști, fie că e regizor, scenograf sau actor, devine un antreprenor, pentru că trebuie să își gestioneze singur activitatea și proiectele. Are nevoie de abilitățile necesare pentru a-și vinde produsul într-o manieră adecvată. Indiferent de locul în care propune un proiect, de stat sau privat, el își va susține concepția artistică. Și trebuie să aibă credibilitate, să-și demonstreze potențialul și relevanța proiectului. Pentru asta putem vorbi despre un discurs al tânărului artist, care sunt ideile de atins, punctele forte de subliniat. Ceea ce mă reîntoarce la discuția de la începutul acestui articol. În situația actuală, în care cursa pentru proiecte va fi tot mai acerbă, acești tineri sunt aproape obligați să fie cei mai buni ca să reușească. Dar asta nu ar trebui să se întâmple doar în acest context, ci să fie o condiție a meseriei pe care și-au ales-o.

Idealismul studentului din facultate nu se transformă în realism decât atunci când ajunge să lucreze efectiv într-un teatru. Până atunci, entuziasmul lui este antrenat pe parcursul anilor de studiu, ajungând astfel să se creadă invincibil dinainte de a pleca la luptă. „Un regizor nu se formează nici în trei, nici în cinci ani. Am simțit de la ultima generație de studenți că aveau așteptarea de a deveni regizori exclusiv prin prisma cursului sau a secției de regie. Nu poți să ajungi să stăpânești o profesie făcând un curs, e imposibil; așteptarea de a obține un set de reguli clare – cum se face un spectacol” – mărturisea regizorul Vladimir Anton la Craiova. Poate că nu mai e suficientă doar dorința de a face teatru, ci ar trebui să devenim ceva mai responsabili și mai aplicați. Chiar din studenție. Nu doar actorul trebuie să fie un poli-artist, ci toți ceilalți membri din echipa de creație. Unul dintre punctele forte în abordarea unei discuții cu un manager sau producător ar fi cunoașterea legislației în vigoare. Un argument cu fundament legislativ poate avea câștig de cauză.

Teatrul, așa cum îl descoperim astăzi, nu mai este un organism cu reguli stricte și nici nu e pregătit să îi primească pe toți absolvenții cu brațele deschise dintr-o lipsă evidentă de posturi. Lucru de înțeles. În situația de față e inutil să cerem sau să așteptăm să se întâmple ceva. E momentul în care trebuie să acționăm și strategia ne aparține exclusiv. Apare o nevoie ca studentul absolvent al unei școli cu profil artistic să aibă tot felul de arme intelectuale pregătite atunci când pornește la drum. Pentru că e pe cont propriu și trebuie să se descurce. Din păcate prea puțini dintre noi încercăm să funcționăm în echipe cu roluri bine definite. Poate că astfel am deveni mai încrezători, mai vocali și mai pregătiți să ne afirmăm. Sau poate că asta începe să se întâmple treptat.

Discuțiile de la TNT Craiova au fost edificatoare pentru toți cei prezenți acolo, iar mie mi-au lansat tot felul de întrebări care cred că trebuie să circule și să provoace răspunsuri. Îmi place energia creativă de acolo, pe care o resimt tot mai puternică de la an la an. Acum, în apropiere de nou sezon teatral, cred că e bine să medităm un pic, să ne strângem prietenii și să avem dezbateri, să punem pe hârtie pașii de urmat și lucrurile pe care le știm și cele pe care trebuie să le învățăm. Încă e timp să umplem lacune, să fim mai prezenți și mai informați. Nu știm sigur ce ne pregătește stagiunea asta. Măcar noi s-o surprindem pe ea.