Încâlcitele şi fascinantele relaţii de familie vor rămâne mereu un pretext oportun pentru artă. Fiecare dintre noi ne credem viaţa numai bună de transformat în roman cu potenţial de ecranizare de succes. Măcar un volum de proză scurtă şi tot putem stoarce cu toţii din experienţele noastre alături de ai noştri. Copilăria şi descoperirile timpurii, valurile în pahare cu suc carbogazos ale adolescenţei şi uraganele din paharele cu alcool ale tinereţii par mereu demne de a fi transpuse artistic şi transformate în veritabile biopics aducătoare de glorie şi premii. Dar nu toate poveştile mai triste sau mai vesele de familie sunt neapărat spectaculoase. Certurile cu o mamă grijulie, absenţa unei figuri paterne, lupta inegală dintre fraţi pe atenţia rudelor, cam în acelaşi cerc destul de strâmt se învârtesc mai toate istoriile care au în centru universul casnic-familial.

Spectacolul „Pentru binele tău” de Pier Lorenzo Pisano în regia lui Zoltán Balázs, de la Teatrul Odeon, spune în limbaj flamboaiant-teatral aceeaşi veche poveste despre disfuncţionalităţile unei familii în care lipsa de comunicare şi iubire duce la disoluţie. Un text destul de criptic, mai seducător, poate, la lectură, decât ofertant pentru scenă, cu replici frumoase estetic, dar cărora le lipseşte de cele mai multe ori verbul activ care să conducă la conflict, este montat cu maxim de impact vizual, dar cu minim de efect spectacular. Personajele principale par a fi decorul semnat de Constantin Cibutoriu şi costumele Andradei Chiriac. O corabie impozantă şi multi-funcţională pe care costumele colorate, bogate în detalii sunt purtate de către actorii vorbitori de replici.

Lipsa relaţiilor de joc, recitativul constant în care se scurg cele 95 de minute lungi ale spectacolului şi emfaza artificială transformă experienţa vizionării într-o moleşeală în care atenţia e forţată să aprecieze estetica mult-căutată în detrimentul oricărei alte posibile virtuozităţi de interpretare. Emoţia e în mod voit ocolită în încercarea de a focusa toată suflarea spre înţelegerea unui text care nu necesită chiar atâta efort. Problematica este atât de simplă, arhicunoscută şi uşor de dibuit, încât întreaga desfăşurare de forţe este disproporţionată şi inutilă. Înstrăinarea, dialogul surzilor, lipsa şi nevoia de iubire, fiul rătăcitor, toate aceste teme întoarse pe faţă şi pe dos în sute de ani de istorie a artei citate şi recitate cu pompă ne sunt atât de intrate în obişnuinţă, încât sună a refrene de şlagăre pe plăci de patefon.

Sentimentul gomflat de importanţă, de ceva măreţ, e fals şi creat artificial. Modalitatea de joc vizată de propunerea regizorală îşi are virtutea de a-i menţine pe actori foarte concentraţi şi de a miza pe intensitatea degajată de asumarea foarte acută a unei seriozităţi aproape hilare. Nu orice privire fără de clipiri şi ton sacadat înseamnă automat performanţă. Forma fixă ar putea fi spectaculoasă dacă ar fi şi umplută cu un interior bogat. Se realizează, într-adevăr, un efect de lupă şi spectatorii sunt tentaţi să îi ascută atenţia în prezenţa unor vorbe mari spuse apăsat. Dar înce-încet, oricâtă bunăvoinţă şi concentrare am avea la purtător, oricât de grabnic am accepta convenţia, obosim să ne prefacem că împăratul e altfel decât gol undeva pe la mijlocul acestor vorbe multe şi importante. Despre emoţie e clar că nu poate fi vorba, poveste nu există defel, umanitatea e bine epurată din toate personajele. Rămâne doar mesajul care ar mai putea să ne convingă că într-adevăr merită tot efortul colectiv. Doar că mesajul este străveziu şi vedem prin el toate mecanismele complicate care îl ţin pe post de steag fluturat întru artă superioară, la care acced doar cei puţini aleşi. Minciuna teatrului poate să mintă frumos, bogat vizual, cu pompă, dar atâta timp cât e uşor de detectat, rămâne doar minciună.

Actorii nu au mult loc de manevră în acest cofraj strâmt, turnat între plăci de rigips artistic. Miza este o concentrare continuă, reală şi o sinceritate asumată a acestei propuneri autiste de joc. Reuşita ţine de credinţa fiecăruia, expresivitate şi posibilitatea intelectuală de a umple cu gând acest cofrag de artificiozitate. În mod evident Silvian Vâlcu (Fiul) este cel care reuşeşte să ducă cel mai departe pragul autenticităţii datorită capacităţii sale de concentrare şi autosugestie. Pe el există şansa să îl asculţi şi să îl şi crezi. Paula Niculiţă (Bunica) reuşeşte să se decupeze şi ea din acest portret de familie în ghips datorită umorului şi ludicului care i-a fost permis în interpretare şi este protagonista celui mai viu moment din spectacol. Cătălina Musataţă (Mama) perorează vibrant de la înălţimea coliviei în care se află, dar sparge morga şi ritmul atunci când improvizează replicile pe care nu le stăpâneşte, încă, perfect, Eduard Trifa (Fratele) are atu-ul prezenţei sale scenice şi o candoare personală care atenuează golul din spatele replicilor pe care le spune sârguincios, Simona Popescu (Fata) face exces de zel şi stângăcia sa este stridentă şi crispantă, Ioan Batinaş (Tatăl) are sarcina ingrată de a fi doar în scenă pentru doar câteva replici, iar Cezar Antal (Unchiul/Necunoscutul) este cumpătat şi păstrează un firesc calin, executând totodată harnic toate manevrele sceno-tehnice de care este răspunzător.

Aerul mitologic de spectacol simbol, în care corabia familiei merge în derivă, ghidată fiind de pe catarg de o mamă egoistă, navigată de un fiu în căutarea iubirii, cu un tată care pescuieşte absent şi a cărei ancoră rămâne un fiu rătăcitor, este frumos în sine. Pierderea busolei într-un posibil potop de monologuri surde care se termină cu disoluţia într-un naufragiu la o cină-parastas cu victimele ca meseni poate părea o imagine inspirată. Excesul de formă şi metafore, însă, apasă mult prea greu pe umerii unei structuri fragile a unui text nu tocmai pe atât de impozant pe cât ni-l arată spectacolul. Iar incantaţiile de recviemuri în canon, oricât de armonios ar suna, acompaniază trist o corabie interesantă, pe care nişte costume frumoase sunt purtate de actori.

Teatrul Odeon

„Pentru binele tău” de Pier Lorenzo Pisano

Traducerea: Florin Galiș

Adaptarea și regia: Zoltán Balázs (Ungaria)
Decorul: Constantin Ciubotariu
Costumele: Andrada Chiriac
Muzica și sound design: Cezar Antal

Distribuţia:

Mama – Cătălina Mustață
Tatăl – Ioan Batinaș
Fiul – Silvian Vâlcu
Fratele – Eduard Trifa
Bunica – Paula Niculiță
Fata – Simona Popescu
Unchiul / Necunoscutul – Cezar Antal

Foto: Mihaela Tulea