Seara de 3 decembrie 1986, în plină dictatură ceaușistă, când românii îngheață de frig și acasă, și în școli, și în instituții de toate felurile, pare o seară ca oricare alta: se întunecă devreme, la televizor cetățenii se pot uita două ore, Tovarășul și Tovarășa sunt negreșit acolo, fabricile duduie necontenit, că ele lucrează „pe ture”. Dar cine iese din casă la București poate să meagă, de exemplu, la teatru.

Deși pare o seară ca oricare alta, nu este așa, căci e seara când, la sala de la Grădina Icoanei a Teatrului Bulandra, condus de actorul Ion Besoiu și aflat în rivalitate cu Teatrul Mic, are loc premiera spectacolului „Dimineața pierdută” de Gabriela Adameșteanu, în regia Cătălinei Buzoianu, deja nume consacrat. Cu doar doi ani în urmă montase „Maestrul și Margareta” de Mihail Bulgakov la teatrul din spatele Cercului Militar, înregistrând un succes care avea să devină istoric. Acum stătea, fără să știe, în fața unui început. Începutul unei epoci noi care avea să vină peste trei ani, începutul unei vieți noi, care avea să urmeze însă peste ceva mai mult timp.

În seara aceasta reprezentația durează între patru și cinci ore. Spectacolul „s-a mai strâns”, povestesc martorii și participanții la această aventură, spectatorii au sosit, s-au așezat în sală, păstrându-și paltoanele, căciunile și mănușile, gata să intre într-o poveste care seamănă mult, suspect de mult, cu viețile lor, în care familiile stau în jurul unui aparat de radio cu antenă și încearcă să prindă un anumit post, de exemplu. „Frigul îl simțeam ca o cătușă de fier pe gleznă”, spunea actrița Tora Vasilescu în 2018, când s-a lansat, în cadrul Festivalului Național de Teatru, varianta tipărită a scenariului scris de Cătălina Buzoianu după romanul Gabrielei Adameșteanu. Frigul înainte de orice, frigul acela care-i făcea pe croitori și pe scenografi să găsească fel și fel de soluții pentru costumele în care trebuia să reziste actorii.

Un compromis pentru o capodoperă

Faptul că această primă reprezentație oficială a primit undă verde de la oamenii partidului, care se tem că în spatele a orice se ascunde o săgeată împotriva conducerii, este în sine o victorie. „Dimineața pierdută” se joacă în fața bucureștenilor „la schimb”. Teatrul a făcut un compromis mic ca să primească acordul autorităților pentru un spectacol mare: a promis că va monta piesa „Întâlnire la metrou” de Eugenia Busoioceanu ca să poată păstra în repertoriu noua creație a Cătălinei Buzoianu. Acesta a fost prețul, conform unora dintre cei care au lucrat atunci la spectacol, printre care Victor Rebengiuc, Ion Besoiu, Irina Petrescu, Magdalena Boiangiu, pe-atunci secretar literar la Teatrul Bulandra, ale căror mărturii le puteți citi în dosarul realizat de Anca Hațiegan și publicat în volumul „Viața teatrală în și după comunism”, coordonat de Liviu Malița și tipăritat în 2006 la Cluj. Ineptul spectacol corect ideologic se va programa, bineînțeles, rar și se va juca doar de câteva ori.

Ochii vigilenți ai cenzurii au fost la mai multe vizionări ideologice, nimeni nu mai știe câte, mâinile ei laborioase au luat notițe și gurile ei conștiincioase au exprimat obiecții. Unele, desigur, ridicole. Dar cenzura e suspicioasă, ba chiar suferă de paranoia – vede „șopârle” și acolo unde nu sunt. Romanul, publicat cu doi ani în urmă, scăpase el însuși ieftin: o jumătate de capitol tăiată, câteva replici scoase cu totul și câteva cuvinte înlocuite. În scenariul făcut de regizoare, s-au schimbat câteva replici, s-au eliminat cu totul anumite cuvinte, Gelu, tânărul care întruchipează viitorul în spectacol, a primit un text nou, rescris împreună cu autoarea romanului și regizoarea, pentru ca nu cumva partidul să se simtă luat peste picior, cu tot cu realizările lui concrete și simbolice care clădesc viitorul: blocuri, blocuri, blocuri. Tânărul acesta este student la ATF și se afă în momentul magic al începutului, ce a stat și sub semnul lui Liviu Ciulei, care l-a primit în „Visul unei nopți de vară”.  Îl cheamă Mihai Constantin.

Cât despre distribuție, ea arată astfel: Tamara Buciuceanu/Zoe Muscan (Vica), Valentin Uritescu/Adrian Georgescu (Delcă), Mihai Constantin/Mihai Gruia Sandu (Gelu), Gina Patrichi (Ivona), Rodica Tapalagă (Sophie Ioaniu), Ion Besoiu (Nichi), Lucia Mara (Madam Cristide), Tora Vasilescu/Raluca Penu/Anca Sigartău (Vica tânără), Irina Petrescu (Margot), Ina Apostol/ Mădălina Negreț (Ivova copil), Victor Rebengiuc (profesorul Mironescu), Marcel Iureș/Răzvan Ionescu (Titi Ialomițeanu), Eugenia Balaure (Madam Ana).

Gabriela Adameșteanu, îndrăgostită de spectacolul Cătălinei Buzoianu

Costumele sunt create de Liliana Manțoc, o mai veche colaboratoare a Cătălinei Buzoianu, iar decorul este semnat de Mihai Mădescu. Spațiul urma, ca și la „Maestrul și Margareta”, ideea de planuri distincte și reflecta obsesia timpului sau a temporalității, căci lupta fără șansă cu timpul bântuia excepționalul roman al tinerei Gabriela Adameșteanu, pe care regizoarea îl citise la recomandarea Valeriei Seciu și în care descoperise un alt fel de „Livadă de vișini”: în proză, care se bucură de toate libertățile ei în tratarea unei sfârșit, a unei descompuneri, a unei dispariții, căci o întreagă lume moare în roman și alta se naște, cu blocurile, cu fabricile, cu uniformele, cartelele și turnătoriile ei. Mai ales turnătoriile. Cehovianismul romanului și al spectacolului deopotrivă nu vor trece neobservate de cronicarii de teatru care, spre a distrage atenția de la incorectitudinea politică a mesajului, de la curajul lui, orientau percepția spre Cehov, un clasic care nu mai e periculos.

„Această încântătoare operă scenică”, cum avea să descrie producția renumitul critic Valentin Silvestru în cronica lui din primul număr din 1987 al revistei „România literară”, urmărea periplul citadin al Vicăi Delcă, croitoreasă acum pensionară, „victima” unei epoci necurate și a strategiilor ei de supraviețuire. Decupajul făcut de regizoare, inerent simplificator, nu sărăcea însă materia bogată, plină de nuanțe a romanului. Între casa ei și casele altora, printre ele cea Ivonei, personaj din alt univers social, hoinărerile ei prin orașul cenușiu, care-și ascunde rușinat amintirile nobile, de frica stâpilor de astăzi, Vica întruchipa înspăimântor și fără speranță o întreagă categorie. Caracterul ambivalent al personajului – care, asemenea celorlalte, este și „vinovatul fără vină”, și „victimă colaterală” – dădea mult de gândit și stârneau ecouri persistente în spectatori, pentru care teatrul redevenea astfel o oglindă în care își recunoșteau realitatea.

Folosind, ca atâtea spectacole ale vremii, limbajul esopic, regizoarea și actorii creau momente „cu miez” și de tensiune, care prilejuiau creații actoricești remarcabile. Deși de cele mai multe ori scriitorii nu se recunosc pe scenă atunci când vine vorba despre dramatizări, Gabriela Adameșteanu s-a declarat în repetate rânduri recunoscătoare față de acest „spectacol magic și incendiar”, cum l-a descris peste ani în interviul acordat Ancăi Hațiegan pentru volumul amintit, rememorând: „Spectacolul era minunat – și nu s-a spus acest lucru. Cred că și aceasta a fost o formă de cenzură. Spectacolul Cătălinei era mult, mult peste alte spectacole; era și grandios, era făcut cu o echipă de actori formidabili, era un șoc pentru anii aceia întunecați. Și nu se spunea asta în cronicile timpului. Poate au fost obiecții ideologice, pentru că spectacolul era incendiar. Mie mi s-a părut nedrept. Critica literară a avut un rol foarte mare în susținerea literaturii în acei ani. Critica de teatru nu avea nici această solidaritate profesională, nici acest standard profesional. Bineînțeles că erau și tot felul de aranjamente cu regizorii, cu directorii de teatru, dar acest spectacol nu a avut critica teatrală pe care o merita. Asta este impresia mea. (…) Am o foarte mare recunoștință pentru acest spectacol, pentru regizoare în primul rând și pentru echipa de actori, și pentru Teatrul Bulandra. Cred că ei au făcut foarte mult pentru carte. Mie mi s-a părut un foarte mare noroc în cariera mea literară. (…) Puterea spectacolului asupra mea a fost foarte mare. Eu însămi am fost un spectator la fel de fascinat ca și ceilalți. Cu Tamara (Buciuceanu, n.m.) a fost un fel de coup-de-foudre. Când m-am dus să o văd în repetiție și Cătălina m-a întrebat cum mi se pare, știu că am spus: A, ea e! De asemenea, Victor Rebengiuc era minunat în rolul lui Ștefan Mironescu, pe care eu însă îl vedeam altfel. Victor este mult mai atrăgător ca bărbat decât este personajul meu în carte. (…) Eu nu-mai mai văd personajele decât cu chipurile actorilor care le-au interpretat, deci eu însămi am pățit ceea ce au pățit, probabil, și alți spectatori, care citiseră în prealabil cartea. Atunci când venea cineva și spunea <a, piesa este bună, dar cartea este altceva…>, eu eram întotdeauna foarte contrariată, pentru că nu credeam că era altceva cartea mea; eu însămi îi recunoșteam pe actori ca fiind personajele mele”.

Cătălina Buzoianu: „A fost cel mai bun spectacol al meu”

Pas esențial pentru victorie, cucerirea autorului este dovada unor calități artistice pe care parcursul regizoarei și al actorilor din distribuție aveau să le confirme de fiecare dată. În urma luptei continue cu furcile caudine ale cenzurii care sufla și în iaurt, ele au ieșit la lumină și de data asta, spectacolul jucându-se patru ani și bucurându-se de un real succes. Povestea de familie din romanul Gabrielei Adameșteanu era o imagine in nuce a lumii noastre: cu anormalitatea ei, cu schimbarea ei de valori și de mentalitate, cu neputința și cu tot tragismului ei, firește, însoțit nu de puține ori de tușe grotești, gogoliene, căci Gogol pare să fie o prezență obsedantă la „Bulandra” în ultimele trei decenii din România comunistă. Dacă în 2018, când a participat la evenimentul ce i-a fost dedicat în cadrul Festivalului Național de Teatru, Cătălina Buzoianu spunea clar „A fost cel mai bun spectacol al meu”, în urmă cu mai bine de zece ani îi declara Ancăi Hațiegan: „Nu mă interesează ce au făcut unii și alții dintre cenzori. Pentru mine, ceea ce contează e că spectacolul a ieșit. Mi se pare că faptul că a ieșit e mai important decât micile povești legate de ieșirea lui. A fost un spectacol foarte bun. Nu era un spectacol cu <șopârle>. Se putea tăia orice, el rămânea la fel de puternic, cu elemente antropologice, care țineau și de scenografie, și de decor. Actorii au pus foarte mult din viața lor. Solidaritatea care s-a creat atunci rar am mai întâlnit-o după aceea”.

Da, actorii au pus foarte mult, confirmă și alți spectatori care au ajuns la „Dimineața pierdută” în cei patru ani cât s-a jucat ea, martori la tristele hoinăreli ale Vicăi, la agonia Yvonei și la tragedia lui Sophie, care știa prea bine ce înseamnă arestul politic, interogatoriul și violența regimului la putere în România la jumătatea secolului XX. Tamara Buciuceanu, Gina Patrichi și Rodica Tapalagă, întruchipând versatil trei femei, cu date total diferite, care-și trăiesc sfârșitul într-o lume pe care, fiecare în felul ei, n-o înțelege, făceau roluri rămase și în istoria scrisă a teatrului românesc, și în istoria aceea subiectivă din amintirea spectatorilor. „Eram student când, cu acest spectacol, am debutat la Teatrul Bulandra. A fost foarte important și o mare onoare pentru mine. A fost un spectacol-manifest, un mare eveniment în viața Teatrului Bulandra, ceva de neuitat”, a spus actorul Mihai Constantin la lansarea de la FNT, amintind reușita acestei creații ce venea în urma altor opere de forță montate la „Bulandra” în perioada 1970-1990, fiecare cu povestea ei, mai lungă sau mai scurtă, cu cenzura comunistă. Printre ele, desigur, „Revizorul” lui Lucian Pintilie, dar și „Proștii sub clar de lună”, precum și „O scrisoare pierdută”, „Cum vă place” sau „Furtuna” lui Liviu Ciulei, „Nepotul lui Rameau”, în regia lui David Esrig, „Tartuffe”, „Cabala bigoților” și „Hamlet”-ul lui Alexandru Tocilescu.

Cum s-a sfârșit povestea, asta vreți să știți? Ei bine, după lupte cu cenzorii, după șicane de natură ideologică, în urma unor negocieri cuprinzând cedări și beneficiind de duplicitatea unor oameni din sistemul represiv, „Dimineața pierdută” s-a întâlnit în cele din urmă cu publicul ei. A făcut-o patru ani și a pus întrebări, a apăsat profesionist pe pedalele emoției, a insuflat sentimentul unui sfârșit, vorba unui scriitor cunoscut de azi, a arătat cu degetul libertatea absentă, visurile spulberate și prezentul deformat și dureros. A fost o clipă de grație prelungită, datorată unor creatori care plăteau, în mai multe feluri, pentru „luxul” de a-și prezenta creația. Hoinăreala plină de tâlc prin dimineața pierdută a acestor personaje rămase oricum în istoria literaturii, odată cu romanul publicat în 1984, unul dintre cele mai bune din literatura postbelică de la noi, se sfârșea, cumva ironic, la teatrul la care adusese mii de spectatori într-un fel neprevăzut. În iarna anului 1990, mai exact pe 20 februarie, când toată lumea era departe de a se fi dezmeticit după evenimentele sângeroase din decembrie 1989, când toată lumea era departe de a înțelege ce se întâmplă și se pregătea de aventura libertății, la Televiziunea Română avea loc premiera adaptării pentru televiziune a romanului, preluând montarea Cătălinei Buzoianu, în regia de televiziune semnată de Dan Necșulea. Ea a însemnat, fără să știm de ce, sfârșitul spectacolului de la sala numită azi „Toma Caragiu”. Libertatea de-abia instaurată a pus punct unei creații excepționale despre libertate și monștrii care se nasc în absența ei.