În sfârșit, din dramaturgia franceză apar niște texte la care să nu mori de plictiseală. În sfârșit, avem niște piese franțuzești în care nu e totul pompos. În sfârșit… Cam așa au reacționat criticii englezi la textele ei. Autoarea se temea tare de cum vor fi primite ele la Londra, de ce va spune Anglia, unde teatrul este „ceva cât se poate de serios”. Și a reacționat chiar foarte bine de la început.
Cine este autoarea? O cheamă Yasmina Reza, a scris câteva texte de mare succes, a devenit „cineva”, așa cum și-a dorit, dar nu știm multe despre ea. Creația ar trebui să fie de ajuns, așa e convinsă și de la convingerea ei, acum „de modă veche”, nu se abate. Și, așa cum a vrut, biografia nu a luat-o în fața operei. Legenda, nici atât, nu a luat-o în fața realității. Pentru că, în felul ei, scriitoarea a stat departe de media și și-a lăsat literatura să vorbească despre ea: „Nu văd utilitatea confesiunii. A scrie înseamnă a te expune în felul tău. Asta ar trebui să fie de ajuns. Ceea ce adăugăm prin intermediul vocii și care ia adesea forma justificării nu prezintă decât un interes mediocru. Înțeleg curiozitatea, dar nu suntem obligați să o satisfacem. Simt un dezgust intelectual față de orice formă de explicație sau de reducere a operei la biografia autorului”.
În acest spirit și-a construit imaginea Yasmina Reza, una dintre cele mai apreciate voci ale dramaturgiei contemporane, fără îndoială unul dintre cei mai jucați dramaturgi francezi ai momentului, probabil alături de Joël Pommerat și Wajdi Mouawad. Piesele ei îi cuceresc de aproape douăzeci de ani pe actori și pe regizori. Și deopotrivă pe spectatori, deși nu îi măgulesc deloc. Succes critic și succes comercial, iată, cum nu se întâmplă des, sau chiar „fenomenul Yasmina Reza”, cum se spunea în Franța la momentul afirmării sale. Un dublu refuz este inseparabil de o operă despre care specialiștii au spus că te trimite cu gândul înapoi la dramaturgia lui Jean Anouilh, deși nu atinge înălțimea ei. Pe de o parte, refuzul constant de a se dezvălui ca persoană într-o societate crudă și înfometată de concret, fascinată de biografie mai mult decât de bibliografie. Pe de altă parte, refuzul de a face din teatru doar un vehicul de idei, de a-l pune în slujba unei „filozofii”, de a-l instrumentaliza, într-o vreme în care teatrul e folosit asiduu pe post de instrument.
O aparență și o schiță de portret
Cât și ce lasă Yasmina Reza la vedere? Exact atât cât vrea, nici mai mult, nici mai puțin. Adică puțin. Fragilitatea și delicatețea persoanei, care, cel mai probabil, își știe bine șarmul. O siguranță de sine plăcută, lejeră, uneori chiar o îndrăzneală care se citește și în ochii întunecați, moștenire de la tatăl iranian. O nobilă lipsă de locvacitate, care nu devine însă lipsă de amabilitate, dar nici nu are vreo legătură cu amabilitatea gratuită. Chiar o anumită modestie, venită din conștientizarea clară și cât se poate de personală a faptul că „teatrul nu începe cu noi”. O curiozitate reală, manifestată devreme, față de lumea ciudată în care trăiește, care e departe de a fi cea mai bună sau cea mai rea dintre lumi, și față de ființa aceasta de neînțeles numită „om”. „La ea, e o tensiune permanentă între nostalgie și viitor, cu o incapacitate fundamentală de a nu vedea decât partea bună a vieții și cu predispoziția de a fi rănită. Carapacea nu este atât de groasă”, a caracterizat-o pentru „L’Express” Moïra Paraschivesco, prietenă veche și primă cititoare a manuscriselor sale.
Devreme, la început, Yasmina Reza a vrut să studieze sociologia, ceea ce a și făcut. Din Parisul natal a plecat la universitatea din Nanterre, dar a virat repede spre școala de teatru a celebrului Jacques Lecocq și s-a făcut actriță. Povestea de familie, despre care nu vorbește aproape niciodată, nu o știa încă bine, așa cum nu o știe nici acum. Știe însă că ea a fost o lungă călătorie.
Născută dintr-un iranian și o unguroaică, amândoi evrei, el – inginer, ea – violonistă, a învățat de mică să iubească Franța și pe francezi. La sfârșitul secolului al XIX-lea, familia tatălui, parte dintr-o comunitate de evrei din Iran, mai exact în teritoriul dintre Samarkand și Tașkent, a trebuit să-și ia un nume musulman. Așa a apărut „Reza”, care a rămas. „Tata a fost la Nisa în Al Doilea Război Mondial, apoi la Drancy”, a povestit scriitoarea pentru cotidianul „Haaretz”. „Din fericire avea acest nume și numele l-a salvat, pentru că a zis că e iranian și musulman”.
Fiica pe care evreul care s-a dat musulman a avut-o cu evreica care a emigrat de la Budapesta la Paris când avea douăzeci de ani și s-a făcut violonistă este astăzi o scriitoare cunoscută și se încăpățânează să nu se creadă un „intelectual” care trebuie să se implice în viața cetății. Așa că nu o interesează să comenteze încălzirea globală sau abordarea europeană a imigrației. A spus-o cât se poate de clar într-unul dintre puținele ei interviuri, publicat în ziarul „The Guardian”: „Nu mă consider nici o celebritate, nici un intelectual. Sunt scriitor, iar asta nu e același lucru… Nu vreau să am o părere despre subiecte de actualitate, despre politică, și într-un fel asta e rău pentru mine, căci, dacă exprimi un punct de vedere din postura de intelectual, asta îți dă autoritate. Dar – păcat – eu nu vreau s-o fac. Ba chiar cred că scrisul ar trebui să aibă propria lui autoritate.”
Povești de trezit adulții
La început, a fost actriță chiar în trupa de la Comedia Franceză, unde a jucat și în montări după texte contemporane, și în spectacole după clasici. Iar acesta este un avantaj incontestabil când vine vorba despre dramaturgia ei. Și, apropo, care sunt, în mare, calitățile acesteia? De unde succesul ei? Inteligența ei compozițională, fugind de formule ample, preferă simplitatea și oferă partituri ofertante pentru actori. Piesele merg pe povești cu câteva personaje și nu implică schimbări de decor complicate, ceea ce nu le complică munca tututor. Dar, dincolo de asemenea detalii, practice, umorul este o armă care nu dă greș. Pătrunde adânc în locuri inconfortabile din gândirea spectatorilor, taie în carnea vie a „burgheziei”, face victime în rândurile unui public care, ca orice public, nu se poate vedea așa cum e. Iar „fiorul metafizic” coabitează cu ceva spirit cartezian, au observat comentatorii. Și cu ajutorul lor cotidianul, banalul, e tratat într-un fel care nu poate fi decât al unui fin observator. Și, evident, omul contemporan nu iese deloc onorabil din jocurile acestea imaginare care sunt piesele ei.
Prima piesă, „Conversații după înmormântare”, i-a apărut în 1987 și calitățile autoarei, care nu avea nici treizeci de ani, au fost remarcate. Sclipitoarea comedie „Artă” a avut premiera în 1995, la Paris, după care a urmat un destin fericit. Recompensele au venit imediat: Premiul Molière pentru Cel Mai Bun Autor, Premiul Tony pentru Cea mai Bună Piesă, montări în peste 30 de ţări. Este, de asemenea, piesa care a propulsat-o pe Yasmina Reza în atenţia creatorilor de teatru americani.
Piesa care a urmat după mai puțin cunoscuta „Trois versions de la vie” („Life X 3”) din anul 2000, „Zeul măcelului”, montată și în România de mai multe ori, a văzut lumina rampei în 2007 şi a avut acelaşi destin. Spectacolele realizate în mai multe capitale europene au câştigat premii cu nemiluita. Producţia regizată de Matthew Warchus la Londra în 2008 a primit şi Premiul Laurence Olivier pentru Cea Mai Bună Comedie Nouă. În 2009, spectacolul de pe Broadway a câştigat Premiul Tony pentru Cea Mai Bună Piesă de Teatru. „Carnage” (Cu Jodie Foster, Kate Winslet, Christopher Waltz și John C. Reilly), pelicula regizată de Roman Polanski, s-a filmat în Franţa, pentru că de acolo regizorul, amic al autoarei, sătul de celebritate, nu putea fi extrădat în SUA, unde urma să fie judecat pentru mai multe acuzații, printre care cea de viol. Ecranizarea a contribuit semnificativ, desigur, la cele 2 milioane de euro pe care piesa i le-a adus autoarei.
Tot în 2007, primul an în care „Zeul măcelului” cucerea scenele Europei, Yasmina Reza a publicat o carte de mare ecou în Franţa: „L’Aube le Soir ou la Nuit” („Zorii, seara sau noaptea”), scrisă după o participare de un an la campania electorală a preşedintelui Nicholas Sarkozy şi dedicată unui misterios purtător al iniţialei „G.”, despre care s-a speculat că ar fi Dominique Strauss-Kahn, fostul preşedinte al Fondului Monetar Internaţional, protagonist al unui scandal sexual, politician de succes despre care s-a spus şi că ar fi fost partenerul secret al misterioasei scriitoare, la vremea apariţiei volumului. Acesta din urmă rămâne, desigur, cea mai vândută carte a Yasminei Reza. Imbatabilă și pentru romanul, foarte bine primit, elogiat chiar, „Fericiți cei fericiți”, care etalează fără speranță imposibilitatea fericirii, strâns legată de disoluția cuplului și care s-a născut, indirect, dintr-o propunerea de a scrie un scenariu pentru un serial HBO, cam în genul „Scene dintr-o căsnicie” de Ingmar Bergman, propunere pe care Yasmina Reza a refuzat-o. În trecăt fie spus, ca prozatoare, scriitoarea s-a bucurat de reacții favorabile și cu celălalt roman, „Babylone”, publicat în 2016, în care totul începe de la o petrecere din rândurile acelaiași „burghezii”.
Au urmat aproape zece ani în care autoarea, care, de altfel, are bunul obicei de a nu publica pe bandă rulantă, nu a scris nicio piesă. Abia în 2015 a mai ieșit la rampă cu „Bella Figura”, o piesă elaborată special pentru Schaubühne, la solicitarea cunoscutului regizor Thomas Ostermeier, care a și regizat prima montare, spectacolul trupei de la Berlin având ecouri amestecate. Versiunea franceză a textului, catalogat în presa din Franța drept „o revizitare a vodevilului”, a regizat-o scriitoarea însăși la Théâtre du Rond-Point de la Paris.
Dramaturgii francezi sunt însă prin tradiție moraliști și, adoptând un punct de vedere conservator, Yasmina Reza spune că așa și trebuie să fie. Și totuși, ce mai înseamnă a fi moralist azi? Primii care pot propune răspunsuri sunt, e limpede, creatorii de teatru. Pentru ei, care caută tot timpul punți spre oamenii epocii lor, aceste texte pot fi o cale de acces către ființe cât mai diferite, toate aparținând unei epoci în care angoasele par fără sfârșit.
