Torționarii sunt oameni răi, care au făcut lucruri rele. Torționarii sunt eroi care au făcut ce trebuia făcut. Torționarii nu au servit un cuplu urât și zâmbitor, ci doar au îndeplinit o sarcină a vremii, iar acum vremurile s-au schimbat. Unii torționari au fost niște monștri cu principii, fiindcă făceau doar lucruri în care credeau. Unii torționari credeau într-un scop mai înalt, iar asta însemna luptă. Unii torționari omorau pentru siguranța țării. Oamenii bat alți oameni când sunt nesiguri. Unii au regrete, alții nu. Unii se schimbă, alții nu.

Producție a Teatrului Act, spectacolul „Nu regret nimic” de Székely Csaba, în regia lui Eugen Gyemant, se deschide în sala cea mică de pe Calea Victoriei, un spațiu circular, cu Ave Maria, muzica îngerilor din bisericile catolice, iar pe fundalul acestui romantism timpuriu, Lucian Iftime, adică nenea Domi, lovește sacul de box din ce în ce mai tare, până ce fiecare spectator își ocupă locul. Contrastul se instalează abia când pe anumite acorduri își înmoaie loviturile, făcându-ne astfel conștienți de paradox, de faptul că nu va urma nicidecum o  discuție în termeni amicali. Nu după mult timp, și pe noi, cei din public, ne chinuie un gând cu două tăișuri: cât de necruțătoare poate fi o mașină de tortură? Cumva tocmai am zâmbit? Am suferit puțin din suferința torționarului ,,retras” din activitate? Ce gest uman, i-a făcut fiicei lui un tort de căpșune, s-a chinuit toată ziua la el! Și ea nici măcar nu l-a iertat.

„Performanța cea mai mare va fi să facem din niște monștri, ființe tridimensionale pe care să le putem nu doar înțelege, ci poate chiar iubi puțin”, aceasta este direcția pe care regizorul Eugen Gyemant ne-o propune încă de la început. Instinctul bun și sănătos ne-ar spune să refuzăm politicos. Dar uite că ne trezim prinși în propria noastră pânză, a umanității, forțați cumva să empatizăm cu prezentul și trecutul unui om care reprezintă alți oameni, pe cei care au trăit înainte de ’89 ca să tortureze și să ucidă, unii din plăcere, alții servind un scop mai înalt. Iar Dominic, interpretat de Lucian Iftime, e cel care trebuie să poarte pe umeri greutatea tuturor faptelor vremii, a unei perioade căreia cu greu îi putem găsi scuze.

Și cucerește categoric, fără niciun act gratuit, o interpretare curată, asumată și firească. În mișcările lui pare că nimic nu e întâmplător, totul este calculat și ireproșabil. Dominic capătă contur prin încrâncenare, prin refuz, prin ură și, în final, prin umanitate și un strop de iubire, ca și cum asta ne-a fost dat de la bun început tuturor să trăim. Prins între două lumi, cea nouă și cea veche, pe care le respinge cu aceeași forță, el se retrage într-o casă în care nu-i lipsește nimic: are un sac de box, o canapea, un tablou, un radio și ceva muzică cu care să acopere urletele bătăilor care se aud din apartamentul de lângă. ,,Liniștea” îi este tulburată când un fost ,,coleg” îi bate la ușă fără niciun scop, o simplă vizită între securiști torționari, adică între ,,prieteni”.

Pe Dominic și pe Sandu Dima, interpretat cu toată carisma de Dan Rădulescu, îi apropie și-i desparte același trecut murdar, plin de orori și crime, care împarte între cei doi un adevăr inegal. Chiar dacă subiectul pune sub lupă perioada de dinainte de ’89, repercusiunile se desfășoară pe un fundal cât se poate de actual, lângă o găletușă de aripioare picante de la KFC, un telefon mobil ascultat și în fața unei ținute bling-bling, care amintește de șmecherii de la colțul străzii care s-au ,,ajuns”. La prima vedere am putea crede că e o incoerență, însă ei cască două lumi opuse, ambele având rădăcini comune în suferința provocată în numele securității. Dominic este șantajat, i se cere să-și reia pentru o singură oră vechea meserie, să-și trădeze propriile principii pentru scopuri în care nu crede, așa că refuză tranșant.

Într-un decor autosuficient, o canapea, lămpi, un televizor, un sistem de telecomunicații care tot scoate fum din când în când, Dominic devine el însuși autosuficient, rupând astfel orice legătură cu ,,exteriorul” acum ostil. Tocmai de aceea nu vede niciun motiv în a lăsa un copil să-i folosească baia, el nu vrea să fie amabil. Dar cumva corzile lui sensibile încă nu s-au rupt de tot, și acest cineva mic, dulce începe să cânte, să-l încânte, Liza cea nerăbdătoare, cea naivă, cea înduioșătoare, care-și desfășoară viața între bătăile regulate de la cinci după-amiaza, administrate de tatăl ei, bătăi pe care le înfruntă cu un calm nefiresc: ,,Când mă doare, mă îndepărtez de realitate”. Irina Antonie, în rolul Lizei, spune tot adevărul pe scenă, adevărul curat, nu crud, care-i iartă până și micile derapaje, niște mângâieri tandre, un picior care se plimbă pe umărul lui nenea Domi, privirea unei femei închise în corpul unui copil de 16 ani care așteaptă să moară.

Lucian Iftime ne apropie de suferința personajului pe care îl interpretează, dezbrăcându-l sub ochii noștri de tot ce a fost rău în viața lui. Lucian Iftime pune în valoare mai ales blândețea celui care a cunoscut teroarea și astfel în fața noastră apare un om, care-și dezvelește fragilitatea, care slăbește nodurile durerii și vrea să despăgubească tot răul făcut prin iubire. Și ce dacă Dominic iubește? Cui îi pasă?

Dan Rădulescu, în rolul fostului torționar Sandu Dima, cel care o vedea pe soacra lui în fiecare femeie pe care o bătea, reușește să creeze un personaj pe cât de detestabil, pe atât de savuros. Gelat, frezat, cu ticurile nervoase ale unui om nesigur, temător, care cunoaște pericolul, Dan Rădulescu face din Sandu Dima, fără niciun artificiu gratuit, reprezentantul unei clase, al parvenitului universal, pe care-l căptușește cu un umor bine ales, fără exagerări sau emfază.

Iar Irina Antonie, Liza cea mică și cuminte, aduce pe scenă adevărul, ea nu joacă un copil, ea e copilul care joacă un copil care vrea să pară mai mare. Și e fermecătoare prin inocență, prin sinceritatea neștiutorului, curățând scena până reușește să facă loc și iubirii. Și intră în forță, așezând tot ce nu s-a așezat de la început în spectacol. Expresivitatea ei echilibrează și uniformizează nepotrivirile ceva mai greoaie din prima scenă, când totul părea încă neclar și puțin cam lung.

Și nimic nu ar fi fost posibil dacă Székely Csaba și Eugen Gyemant  nu ar fi făcut din fiecare detaliu o piesă de puzzle esențială, dacă nu ar fi adus în prim-plan reversul medaliei, adică perspectiva torționarului, dacă nu ar fi pus în lumină ce se ascunde în spatele personajelor, dacă nu ar fi lansat pariul de care fugim cu toții: regretul. Regretul, care se traduce prin schimbare, alteori prin umanitate, cea care ne cere să iubim și să iertăm. Accentul coboară, în ciuda concretului situației, în adâncul personajelor, în psihologia lor înfundată, niciunul nu dă totul pe scenă, niciunul nu explodează, ceea ce apropie și mai mult interpretarea actorilor de adevăr, de veridic. Ni se așază în față realitatea crudă: există torționari care nu au rămas blocați în timp, pe vremea ceaușeștilor, când îi vânau pe cei care ascultau Radio Europa Liberă, propaganda vestică, ci stau acasă, beți criță, așteptând să-și bată femeia și copilul. Atitudinea personajelor se răstoarnă și în final fiecare luptă cu propriile arme, uneori cu trecutul, alteori cu prezentul, dar, în fond, pentru niște ochi mari și triști.

Teatrul Act

„Nu regret nimic” de Székely Csaba

Regizor: Eugen Gyemant

Scenografia: Maria Nicola

Distribuţie:

Irina Antonie, Lucian Iftime, Dan Rădulescu