A curs multă cerneală de-a lungul secolelor pe tema antisemitismului în piesa „Neguțătorul din Veneția”. Dacă Shakespeare a scris acest text ca să vorbească despre o dramă umană profundă sau ca să scoată în evidență prin Shylock, evreul cămătar, plin de cruzime, lacom și ars de dorința de răzbunare, defecte deja clișeu care sunt puse pe umerii unei nații întregi, e o problemă care nu va putea fi lămurită niciodată. Cert este că oricine se încumetă să pună în scenă textul va avea de luptat cu această poveste și va trebui să aleagă o direcție.

Spectacolul pe care Alexander Morfov l-a pus în scenă la Teatrul Național din București, la Sala Studio, oscilează între aceste două zone, fără să se hotărască prea clar spre una dintre ele, dar își propune, pare-se, înainte de toate, să spună povestea. Care, pe scurt, ar suna așa: un tânăr îndrăgostit de-o fată frumoasă și bogată are nevoie de bani s-o cucerească. Prietenul lui cel mai bun, Antonio, ale cărui corăbii sunt pe mare, îl girează să împrumute bani de la cel mai cunoscut cămătar din Veneția: evreul Shylock. Care-l urăște așa de tare pe Antonio (și pe creștini, în general), încât singura garanție pe care o cere este să-i taie o livră de carne din dreptul inimii în cazul în care nu va putea restitui suma. Soarta îi e potrivnică lui Antonio, corăbiile lui se scufundă pe mare și vine ziua scadenței… Între timp, în altă parte a lumii, Portia își așteaptă prințul… Tatăl i-a lăsat „moștenire” trei lădițe, iar alesul va fi cel care o va alege pe cea corectă. Bassanio reușește să treacă proba, dar când se lasă purtați amândoi de fericirea clipei, vine vestea că Antonio va trebui să plătească banii cu propria carne. Deghizată în bărbat, Portia va reuși să-l salveze la proces… Un proces celebru în istoria literaturii.

Ei bine, Morfov încearcă să spună destul de clar povestea pe scena de la TNB. Ceea ce nu e puțin lucru într-o lume teatrală în care interpretările regizorale abracadabrante sufocă de cele mai multe ori povestea, mai ales când vorbim de Shakespeare, care e un adevărat cobai în ultimii ani. Așadar, Morfov își plasează „Neguțătorul” într-un decor (semnat de Gabi Albu) să-i spunem clasic, care-și propune fără echivoc să-i creeze spectatorului iluzia că se află undeva, pe malul unui mic canal din Veneția. În zare se vede unul din celebrele felinare ale Veneției, pierdute în ceață, și turla unei catedrale. În față, un restaurant micuț, cu măsuțe colorate, încearcă să reproducă un strop din atmosfera orașului, iar alături, un mic palazzo, cu coloane tipice. Totul pare oprit în timp.

Pentru spectatorul clasic de Teatru Național, felul cum se deschide spectacolul, cu atmosfera frumos reprodusă, va fi un pariu câștigător. Și exact pe asta pare să mizeze regizorul bulgar, care nu se află la prima colaborare cu TNB. Cu atât mai mult cu cât întreaga montare se desfășoară în aceeași cheie. Iluzie, poveste, personaje îmbrăcate în costume frumoase, o distribuție în principiu bine aleasă, muzică plăcută. Și câteva vedete în rolurile principale, în primul rând Ion Caramitru în rolul Shylock. Și toate astea la un loc, am s-o spun de la început, fac ca noua montare cu „Neguțătorul din Veneția” să prilejuiască o seară absolut agreabilă la teatru.

Însă… deși premisele sunt bune, pentru ceea ce pare a-și propune regizorul – o montare simplă, pentru un public cât mai larg, aproape școlărească – spectacolul lui Alexander Morfov are câteva probleme, unele de construcție, altele care, poate, prin câteva repetiții în plus ar fi putut fi remediate. În ciuda faptului că lasă timp poveștii să crească, să se desfășoare, creează momente simpatice de extratext, le dă timp personajelor să capete contur, îi așază la o masă pe malul unui canal din Veneția, îi lasă să bea un pahar și să cânte, îi oferă lui Antonio cel visător un moment de teatru în teatru, cu care intră în scenă – un fel de Hamlet aproape cehovian, așa cum îl construiește Richard Bovnoczki – în ciuda tuturor acestor lucruri, rămâne în unele momente senzația că povestea se precipită și e neclară. Așa cum sunt scenele în care Portia vorbește despre „moștenirea” de la tatăl ei. Ce e cu lădițele minune și ce se află în ele, ce răspunsuri se ascund în spatele aurului, al argintului și al plumbului, pentru cineva care nu e familiar cu textul lui Shakespeare va rămâne total neclar, la fel cum neclară va fi scena ce mizează doar pe comic, în care vine la ea cel de-al doilea pețitor. De altfel și scena cu primul pețitor, Prințul Marocului, se bazează prea mult pe un umor gros și… pe muzică-clișeu. Intră prințul Marocului, deci se aud ritmuri orientale… Pentru o producție de o asemenea amploare pare ușor la prima mână din punct de vedere regizoral acest tip de comentariu muzical, care, de altfel, apare în tot spectacolul. Și care, nu-i vorbă, are efectul scontat la public.

Montarea se bazează în primul rând pe interpretarea lui Ion Caramitru în rolul Shylock. Un Shylock pe care el îl construiește puternic, cu personalitate, o figură pe care nu o uiți ușor, un Shylock care, în interpretarea lui, aproape că-și justifică pe jumătate cruzimea, un Shylock care suferă, care are și umor, care se ridică și se prăbușește, un Shylock singur, care trăiește într-o închisoare de el singur ridicată, un Shylock care știe să plângă, care are mister, are forță, are chiar un soi de poezie în tristețea lui plină de cruzime. Din păcate, Ion Caramitru alege să folosească nejustificat încă de la primele replici accentul-clișeu de evreu din… „Take, Ianke și Cadîr”. De ce? E o întrebare fără răspuns, cu atât mai mult cu cât restul personajelor-evrei din spectacol nu-l folosesc… Și cu atât mai mult cu cât și Ion Caramitru uită uneori de el și vorbește normal.

Alexander Morfov își bazează montarea în primul rând pe actorii-vedetă. Alături de Ion Caramitru, sunt Richard Bovnoczki în Antonio și Alexandru Potocean în Bassanio. Cel dintâi, o prezență elegantă, misterioasă, aproape cehoviană – Richard Bovnoczki pare veșnic Doctorul lui Cehov – în hainele lui albe, cu zâmbetul pe jumătate amar, pe jumătate înțelegător. Greu de descifrat gândul regizorului în ceea ce-l privește. Lasă impresia unui iubiri pentru Bassanio, o relație de prietenie profundă, ca-n Grecia antică… În schimb, Alexandru Potocean interpretează un Bassanio superficial, aproape profitor în relațiile cu oamenii, fie ei prieteni sau iubite, vicios și nestatornic, dar plin de farmec.

Însă la ei se opresc construcțiile actoricești reușite din spectacol. Pentru că Ada Galeș, în Portia, se plasează, din păcate, într-o zonă de lipsă de adevăr. Mai ales în partea a doua a spectacolului, unde sunt momente când pare să nu-și prea găsească locul și e stângace – în scena nunții, când primește vestea, și apoi, după plecarea lui Bassanio, când nu e deloc clar de ce anume ea e singura care îl poate salva pe Antonio, dar și în cea din final, în care joacă (de neînțeles… aproape în zona de vodevil) rolul tânărului avocat salvator.

Cât despre celelalte roluri, roluri secundare sau episodice, care ar trebui să completeze atmosfera pe care și-o dorește Alexander Morfov, cred că e o povestioară ce rezumă perfect ceea ce se întâmplă pe scenă… Se filma scena balului în filmul „Pe aripile vântului”. Producătorul îşi amanetase tot, era la un pas de faliment. A venit la repetiţie, a văzut fetele dansând şi a întrebat costumiera ce desuuri poartă actriţele. Ea i-a răspuns că sunt din materiale sintetice. Atunci, el i-a cerut să schimbe şi să facă absolut tot din mătase naturală. „Dar costă o avere!” a ripostat ea. „Şi nu se vede.” Iar el i-a răspuns: „Nu se vede, dar se simte!” Ei bine, cam asta e situația cu ceea ce se întâmplă pe scenă în „Neguțătorul din Veneția”. Se simte lipsa atenției la detalii… Sunt actori ce par să nu fi apucat să-și finiseze rolul, de la Ciprian Nicula (Lorenzo) la Silviu Mircescu (Graziano) și de la Cosmina Olariu (Nerissa) la Flavia Giurgiu (Jessica). Mihai Calotă e corect în rolul Dogelui, deși e neclar ce a vrut regizorul cu acest rol, în care Dogele pare un proprietar de cafenea, iar Emilian Mârnea face din Lanceloto o mică și plină de farmec creație, chiar dacă ușor prea comică pe alocuri – un bufon simpatic.

„Neguțătorul din Veneția”, care a deschis seria premierelor toamnei la TNB, e o creație ce are nevoie de finisări și, poate, de un gând mai clar al regizorului, care, în afară de faptul că a vrut să spună această poveste cât mai cu farmec pentru public, plasând-o incert, undeva într-o zonă atemporală, care nu e nici lumea de azi, dar nici Veneția din vremea lui Shakespeare, ci mai degrabă o Veneție de basm, nu pare să fi avut o altă idee clar definită asupra textului. În ciuda imperfecțiunilor, însă, e unul dintre spectacolele care vor umple sala mai multe stagiuni la TNB, pentru că îi oferă publicului cam tot ceea ce-și dorește.

Teatrul Național București, Sala Studio

„Neguțătorul din Veneția” de W. Shakespeare

Traducere: Dragoș Protopopescu

Regie: Alexander Morfov

Versiune scenică: Alexander Morfov

Ilustrație muzicală: Alexander Morfov

Asistent regie: Patricia Katona

Decor: Gabi Albu

Costume: Liliana Cenean

Asistent costume: Maria Dore

Coregrafie: Inga Krasovska

Light design: Chris Jaeger

Regia tehnică: Silviu Negulete

Distribuția:

Shylock:	Ion Caramitru		Antonio:	Richard Bovnoczki
Portia:	Ada Galeș		Bassanio:	Alexandru Potocean
Nerissa:	Cosmina Olariu		Graziano:	Silviu Mircescu
Jessica:	Flavia Giurgiu		Lorenzo:	Ciprian Nicula
Lanceloto:	Emilian Mârnea		Dogele:	Mihai Calotă
Salanio:	Petre Ancuța		Salarino:	Florin Călbăjos
Tubal / Nepotul ducelui de Saxa:	Mihai Munteniţă		Angelica:	Ștefania Cîrcu Cristina Simion
Prințul Marocului:	Shahbazimoghadam Mohammad Jawad		Translatorul:	Dragoş Dumitru
Figurație:	Aurelian Ungurianu Silviu Negulete

Foto: Florin Ghioca