Listele pun o ordine în lucruri și, pe de altă parte, deschid drumuri. Iar deschiderea, curiozitatea, a fost cea mai importantă calitate a regizorului Alexandru Darie, plecat dintre noi luna aceasta. Așa îmi mărturisea acum câțiva ani, spontan și nu în glumă, în biroul său de la Teatrul L.S. Bulandra, pe care l-a condus din 2002. Așa se vedea, într-un moment de sinceritate, pe el însuși: un om curios.

Să ne jucăm, deci, cu o mică listă și astfel să lăsăm deshise drumurile gândurilor, ale impresiilor de spectator, ale amintirilor, atâtea câte sunt, ale mărturiilor scrise, atâtea câte s-au păstrat, ale unui creator de teatru care trăit în lumea teatrului încă din copilărie. Să lăsăm alfabetul, arhetip al ordinii, să ordoneze jucăuș laturi definitorii din personalitatea unuia dintre cei mai importanți regizori de teatru români din toate timpurile. Să facem un exercițiu de imaginație și de rememorare. Să ne amintim „Trei surori”, „Iluzia comică”, „Triumful dragostei”, „Iulius Caesar”, „Anatomie. Titus. Căderea Romei”. Să revedem ori să ne aducem aminte spectacolele lui recente, să ne întoarcem o clipă la mărturiile despre creațiile sale din străinătate. Pornind de la 10 cuvinte-cheie, mai ales să ne închipuim…

1.BAROC.  O afinitate care îi marchează opera încă de la începutul carierei. Exact în sensurile din dicționare. De exemplu, din DEX: „care cultivă libertatea și monumentalitatea formelor, ornamentația excesivă, inventivitatea și fantezia exprimării”; „care este caracterizat prin gustul pentru colosal și grandios, prin neregularitate și exces de ornamente complicate”; „stil de la sfârșitul perioadelor clasice, în care forma se dezvoltă în dauna conținutului”.  Adevărat meloman, Alexandru Darie se declara îndrăgostit de muzica barocă. Corelli, Purcell, Scarlatti și Bach au fost prezenți în spectacolele lui mai vechi și mai noi. Pe ritmuri din Purcell ningea în celebra sa „Poveste de iarnă”, care a avut, de fapt, premiera la Piccolo Teatro din Milano și a însemnat o experiență fundamentală în creația sa. Lui Bach i-a dedicat în 2015, „The Bach Files”, care a avut premiera în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, primul și ultimul său spectacol de teatru-dans, pe muzica lui Adrian Enescu și în scenografia lui Octavian Neculai. Clarobscurul lui Caravaggio, unul dintre pictorii pe care îi admira, parcă se ascunde în destule dintre creațiile lui scenice, în care dimensiunea vizuală joacă un rol crucial. Jocul lumină-întuneric face și desface, aduce râsul și plânsul. De fapt, arată viața, așa cum ar putea fi ea. Tragedia și comedia coexistă, era convins regizorul. Ca în viață. Libertate, monumentalitate, exces, inventivitate, fantezie, grandios. Pe toate le găsim, într-o formă sau alta, într-un fel sau altul, în creația sa

2.BUNĂTATE. La întrebarea „Darul pe care aș vrea să-l am?” din „Chestionarul lui Proust”, regizorul răspundea: „De a face numai bine”. Și teatrul trebuie să facă numai bine: arătând ceea ce nu se vede, idee ce se repeta în discursul său despre teatru, să provoace gândul. Și de la această provocare poate începe orice, orice schimbare, de orice fel. De la un spectacol de teatru, spunea și Peter Brook, alt artist cu gândirea căruia se intersectează ideile despre artă ale lui Alexandru Darie, trebuie să pleci ca dintr-un cabinet medical: într-o stare mai bună decât cea în care ai intrat. „Eu cred că teatrul, oricât ar vorbi despre tragediile omului, despre ce ni se întâmplă, oricât gust amar ai avea la finalul unui spectacol, până la urmă teatrul adevărat vorbește despre lumină, despre ce putem face cu noi sau cu oamenii din jurul nostru, ca să fim mai buni”, spunea regizorul.

Imagine din spectacolul „Poveste de iarnă”

3.CREDINȚĂ. Cuvânt important, indispensabil chiar. Singura cale către ceva care chiar contează. Către o clipă de adevăr pe scenă, căci adevărul e fundamental, spunea regizorul. Numai că e histrionic și se confundă adesea cu iluzia ori se maschează în iluzie. Credința te duce mai departe și mai sus. Prin ea poți vedea ceea ce nu se vede, nevăzutul acela despre care a vorbit în repetate rânduri Alexandru Darie. Și în sensul de „credință mistică/religioasă”, și în sensul profan de „convingere”. Fără ea, opera nu poate exista. Fără ea, nici artistul, nici spectatorul nu se depășește pe sine. Fără ea, nu ar fi existat nici „Coriolanus”, ultimul spectacol, nici „Orfeu și Euridice”, nici „Amadeus”, acel spectacol legendar al începutului. Fără ea, nici jocul, nici comuniunea nu sunt posibile. Cred, deci exist. Cred, deci creez.

4.LIBERTATE. Este cea mai importantă lecție învățată de la Giorgio Strehler, unul dintre modelele pe care singur și le-a luat. Așa spunea regizorul însuși în dialogul despre „magicianul” de la Piccolo Teatro publicat în chip de postfață în volumul „Scrisori despre teatru” de Giorgio Strehler, publicat la Editura Nemira. Martor la zbaterea țării natale în drum spre o libertate care nu aduce însă fericirea, martor și la libertatea țărilor libere în care a lucrat, de exemplu a Angliei sau a Italiei, regizorul știe că a fi liber în creație reprezintă este o bucurie imensă, dar și o răspundere uriașă, de care nu e simplu să te achiți. A fi liber în creație poate însemna a te lăsa sedus de Shakespeare întotdeauna, de Cehov – numai câteodată, de exemplu, și, mai ales, a accepta că teatrul are nenumărate forme, că diversitatea teatrului este necesară într-o societate sănătoasă. De fapt, dincolo de curente și mișcări, teatrul nu poate fi decât bun sau prost, spunea Alexandru Darie, în asentimentul cunoscutului regizor rus Lev Dodin. Și suntem liberi să ne alegem calea. Suntem liberi să ocolim rutina, inamicul de care el s-a străduit să fugă în și prin creația sa.

5.LUMINĂ. Unul dintre primele lucruri pe care le-a făcut noul director al Teatrului „L.S. Bulandra” imediat după numirea sa, în 2002, a fost să achiziționeze echipament de lumini corespunzător mileniului III. Pasionat de ecleraj, am putea spune expeditiv, dacă nu am înțelege că e vorba în primul rând despre o credință: aceea că lumina este fundamentală – în artă, ca și în viață. La propriu și la figurat, se înțelege. Lumina, acest artist nemilos, înființează și desființează. Se vede cel mai bine în spectacolele lui, dar și în montările colegilor de la Teatrul Bulandra. Pe mai multe afișe ale unor spectacole care se joacă și acum o să vedeți, la categoria „light design”, numele lui. Văzând pe casete VHS aduse de regizorul Dinu Cernescu, profesorul lui, în anii 1980, când România comunistă era ruptă de lume, „Furtuna” și „Regele Lear”, spectacolele lui Strehler, studentul a început să vadă și imediat să înțeleagă. Apoi a continuat să cerceteze lumina, să încerce construcții scenice și efecte care să lase loc pentru magie.

Imagine din spectacolul „Iluzia Comică”

6.MAGIE. În textul amintit, regizorul povestea: „Când am intrat în meseria asta, aveam sentimentul că teatrul e magic și că teatrul care nu e magic nu e teatru. Și atunci mi-a venit confirmarea. Am văzut cum se naște un spectacol din nimic, din două pânze albe și o lumină, am realizat cum se poate crea magia în teatru și ce importanță are lumina. Atunci am înțeles ce valoare are actorul într-o lumină justă, misterioasă. Ce valoare are un decor.” Magia o știu cei care i-au văzut „Trei surori” la sala de la Grădina Icoanei, „Iluzia comică” de la Teatrul de Comedie și acum, tot la Grădina Icoanei, „Coriolanus”, prin care se închide cercul. Și cel mai bine o știu, fără îndoială, artiștii care au lucrat cu el.

7.MOZART. „Probabil cel mai mare” dintre toți compozitorii, spunea regizorul. Tragic și comic. Ludic și auster. Copilul genial, care își scria partiturile fără ștersături. Există un spirit mozartian care se ascunde în destule dintre spectacolele lui Alexandru Darie. Încă de la început, de când a atras atenția asupra forței sale artistice prin „Amadeus” de Peter Shaffer, spectacolul pe care l-a creat la Oradea, unde a lucrat după terminarea facultății, în 1986, și pentru care a fost premiat imediat, el a pătruns în opera regizorului dornic de magie și acolo a rămas. De exemplu, „Don Giovanni”, spectacolul pe care l-a regizat la Opera Națională Română în 1995 – an important în cariera sa, când a creat și „Trei surori”, și „Iulius Caesar” –, rămâne o variațiune rară pe celebra temă mozartiană, semnată de un creator pentru care teatrul și muzica sunt inseparabile. Pentru Alexandru Darie, fără atât de teatralul Mozart, teatrul aproape că nu e posibil.

Imagine din spectacolul „Trei surori”

8.MUZICĂ. Este în toate. În tot ce înseamnă viața omului și arta. Ea ne structurează și ne ordonează. Componentă fundamentală a creației scenice, muzica, element ajuns în plan secundar în teatrul românesc din ultimele două decenii, înseamnă enorm în creația sa regizorală. De fapt, totul. Oricum i-ai privi spectacolele, muzica și muzicalitatea sunt indispensabile creației teatrale. Viul însuși înseamnă muzică, are o muzicalitate și, cum scena este un fel anume de a experimenta viul și de a trezi la viață, pentru Alexandru Darie ea pare greu de conceput în absența muzicii, prin care poți atinge orice stare. Și tot ea permite tăcerea și liniștea.

9.SHAKESPEARE. A rămas cel mai mare dramaturg, fără îndoială, spunea Alexandru Darie într-o emisiune de radio dedicată spectacolului său „Coriolanus”. Și cel mai tentant. În el sunt toate și el a anticipat tot, cum scria Harold Bloom în „Canonul occidental”. Pentru un regizor de teatru care și-a făcut din Strehler un maestru, nici nu poate fi altfel. Și credința, și barocul, și muzica, și libertatea, și visul trebuiau să poarte un nume, vorba poetului. Iubire eternă, Shakespeare a fost în viața artistică a lui Alexandru Darie de la început până la sfârșit. L-a montat la București, la Oxford, la Tokyo și în alte orașe. I-a păstrat elementul misterios, transcendentalul, i-a lăsat și comedia, și tragedia, i-a simțit ironia, farmecul și mai ales forța. Între „Visul unei nopți de vară” din 1991, primul succes de la Teatrul de Comedie, și „Coriolanus”, ultimul spectacol, o experiență teatrală remarcabilă, s-a oprit la „Macbeth”, „Mult zgomot pentru nimic”, „Poveste de iarnă”, „Iulius Caeser” și „Regele Lear”.

Imagine din ultimul spectacol… „Coriolanus”

10.STREHLER. „Magicianul” de la Piccolo Teatro, figură determinantă în destinul regizorului, este „un Mozart al teatrului”. „La Mozart, oricâtă durere este în Requiem, lasă până la urmă deschisă poarta către Dumnezeu. Asta făcea și Strehler. Asta a făcut și Brook, asta făcea și Dodin. E mai bine să lași o mică poartă deschisă prin care intră o rază de soare, prin care intră misterul”. Și ce a mai făcut Strehler? A reinventat commedia dell’arte, până la el doar un gen muzeal câteva secole, a revigorat teatrul italian de după război, a pus în echilibru componentele spectacolului etc. I-a dat autorului ce e al autorului, recunoștea Alexandru Darie și a făcut din regizor ceea ce el ar trebui să fie: „(…) rolul regizorului în final este acela de a dispărea. Creezi iluzia vieții atât de puternic, fiind dictator în procesul de lucru, dar la final publicul nu mai observă regizorul, ci povestea. Nebunia este să duci totul până în acel punct în care tu ai dispărut. De-asta el era atât de aproape de muzică. Partitura este Dumnezeul dirijorului și al interpreților. Toate spectacolele lui sunt în conformitate cu această idee. Toți marii regizori fac, conștient sau nu, asta. Un spectacol de Strehler are un stil inconfundabil, dar stilul ăla nu este nici suficient, nici scopul principal. Și nu se ia la trântă cu autorul. Te iei la trântă ca să înțelegi, nu ca să-l negi. Să-l negi e cel mai simplu.” Într-adevăr, acum regizorul a dus lucrurile până în acel punct în care a dispărut. Magia a rămas, lumina și-a făcut datoria. Iar nouă nu ne rămâne decât să facem încă un exercițiu de imaginație și să ne închipuim cum ar fi pus în scenă „Furtuna” și „Livada de vișini”, cele două „mari piese despre trecere” pe care, mărturisea, le-a evitat.