La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…
Azi, despre Charlotte Salomon, interzisă uitării, care în 26 de ani, printre obsesii frenetice şi sinucideri repetate, printre îngeri promişi şi ferestre deschise, face crochiul unei nebunii, o nebunie dulce şi docilă, inteligentă şi politicoasă, dar reală. Charlotte, care a pictat tristeţea aşezată în umbra blândeţii artistului. Şi Foenkinos, care i-a dedicat un poem narativ atât de sobru, dar suav, tulburător.
Charlotte Salomon a fost cel mai strâns nod dintr-un lanț lung de sinucideri. Charlotte a învățat să-și citească prenumele pe o piatră de mormânt. Însuși apartamentul ei a fost un mormânt, unde istoria s-a repetat la nesfârșit, ca un refren al morții. Charlotte s-a dăruit picturii ca să supraviețuiască, așa cum te arunci în apă pentru a muri. Charlotte a văzut frumusețea în expresia fricii, iar desenele ei au reprezentat un adăpost pentru ură, o condiție necesară pentru a se face iubită. Așa că nu a executat, ci și-a trăit opera în totalitate. A scris, a pictat, a fredonat, apoi a luat-o de la capăt. Viață? Sau Teatru?
Charlotte Salomon s-a născut pe 16 aprilie 1917 sub aura de excelență a unei vieți tragice. Trăiește 26 de ani într-un ritm sufocat, în apropierea morții, a umilinței și a nebuniei. În cele trei generații ale familiei lor, se sinucid doi bărbați și șase femei, viața ei devenind încă de la naștere o agonie la marginea nebuniei ereditare, cu un destin care se știe deja condamnat.
Pictoriță evreică din Germania nazistă, Charlotte Salomon începe să picteze pentru a cicatriza o viață deja distrusă de implacabilul morții. Poartă numele unei sinucigașe, mătușa ei, sora iubită a mamei, Franziska, care-i urmează îndeaproape destinul. Prima Charlotte se îndrăgostește de un pod, locul secret al întunericului din ea, și se aruncă. Apoi Franziska se îndrăgostește de cer, unde totul este frumos, și își dorește să devină înger, fiindcă nu poate rezista unei morți atât de nedrepte. Se chinuie să găsească un cuvânt care să-i descrie tristețea, oare cum se spune când îți pierzi sora? Cumva înspăimântat de durere, dicționarul devine pe alocuri reținut. Unele suferințe nu trec niciodată, așa că Franziska pleacă să cânte la pian din ceruri, uitând-o pe micuța Charlotte, care nici măcar prin nume nu a reușit să umple un gol mult prea adânc.
Charlotte rămâne cu Albert, tatăl care vrea să devină cel mai bun medic german, tatăl care, atunci când nu e la spital, își petrece timpul studiind. Tatăl învinuit de moarte, care acum nu mai e o simplă închipuire. Ea există și pentru Charlotte se numește gripă. Locuiește o vreme la bunicii ei, acest copil cu chipul primei lor fiice și numele celei de-a doua, fapt care aduce o anumită confuzie în mintea lor și aproape că încurcă epocile.
Anul 1930, Charlotte e deja o adolescentă în stare să zâmbească și să sufere în același timp, trăiește în lumea ei, un amestec de poezie, repulsie și beatitudine. De teamă să nu fie abandonată, refuză să-și facă prieteni, astfel se pune la adăpost de posibilele decepții. Asta până când în viața ei apare o cântăreață celebră, Paula, noua iubită a tatălui, pe care o adoră pur și simplu. Paula, aceeași veșnic îndrăgostită de pian, la fel ca mama ei, așa că relația lor ia forma unei ciudate consolări.
Anul 1933, ura atinge cote maxime. Charlotte o urăște pe Paula, iar germanii îi urăsc pe evrei. Paula nu mai are voie să cânte în public. Îngrijirile medicale acordate de evrei nu mai sunt remunerate. Violențele devin o normalitate, cărțile sunt aruncate în foc. Țara intră în război și poate e mai bine așa. Haosul este decorul potrivit durerii, iar Charlotte pictează suferința, neliniștea. Pasiunea pentru Renaștere îi permite să-și părăsească epoca. Umilințele adresate evreilor se accentuează rapid, până într-o zi când o lege îi interzice lui Charlotte să-și mai continue studiile, în ciuda visului ei de a intra la Arte Frumoase, pe care oricum îl atinge, pentru că pasiunea ei ia o formă alarmantă. Pictura devine o obsesie, iar talentul, evident.
Însă ușor, ușor libertatea artistică este îngrădită, naziștii cer să dispară trupurile halucinante, contorsionate, infirmii și cretinii, femeile care nu inspiră altceva decât dezgust, cum de îndrăznesc să picteze altceva decât țărani blonzi? Artistul devine însăși esența artei degenerate, iar arta modernă trebuie eradicată. Charlotte se alătură taberei artiștilor disprețuiți și înfruntă umilințele cu o mândrie deconcertantă. Pasiunea și viața ei sunt controlate, iar această nouă formă de excludere îi adâncește suferința. Până la un moment dat.
În viața lui Charlotte apare un bărbat care-i devansează intențiile, fricile. Alfred Wolfsohn, nici frumos, nici urât, al cărui trup seamănă cu un semn de întrebare. Profesor de muzică, fără dreptul de a mai profesa, vine să o mediteze pe Paula, fiindcă rutina succesului o adormise. Poate charisma celor singuratici sau forța tristă, transmisă de cei excluși, îi atrag atenția lui Alfred atunci când îi propune lui Charlotte să-i ilustreze romanul, un text extrem de personal. Ea își dorește foarte mult să se ridice la înălțimea așteptărilor lui și începe să se dea cu puțin ruj pe buze. Când lipsește de acasă, își motivează absența spunând că visează, un alibi atât de fals. La început, timpul petrecut împreună pare doar schița unei întâlniri. Dar Charlotte se îndrăgostește. Oare cât de mult iubești o persoană dacă-i pictezi chipul de 2997 ori? Mult, enorm de mult, o obsesie îmbrăcată în haina începutului, a tinereții, e excesului. Alfred dispare, dar ea știe că întoarcerea e traiectoria lui preferată.
Rămâne doar extazul de a-l revedea și părerea lui, oricând mai importantă decât însăși viața. Dragostea ei se întunecă, ia proporții monstruoase, paroxistice, până se transformă în febră, o febră adevărată, căci Charlotte e fierbinte. A-l revedea înseamnă a risca să-l dezamăgească. Trupul ei, o armată de paranteze, este cuprins de frică. Oare asta înseamnă să iubești?
Anul 1938, Charlotte face progrese uimitoare, tehnica ei se rafinează, își găsește propriul stil, propria formă de exprimare, căci desenul ei vorbește despre ce este ea. Charlotte câștigă premiul lansat de Academia de Arte, însă, ca evreică, este condamnată să trăiască ca o umbră, i se interzice victoria. Sângele ei impur devine mult prea greu de suportat, așa că se înfundă în gânduri, în nesiguranțele iubirii și, când își amintește toate cuvintele lui, prezentul ia forma permanenței.
Tatăl ei este luat și închis în lagăr. Săptămânile trec fără nicio veste. Alfred le rămâne alături și, de îndată ce Paula se întoarce cu spatele, o ia în brațe pe Charlotte, care trăiește acum sub imperiul șocului. Refuză să plece din țară ca să se salveze, căci o ieșire din teritoriu înainte de douăzeci și doi de ani e posibilă și fără pașaport. Cedează doar atunci când Alfred o amenință cu despărțirea și, cu promisiunea că o va urma, ea pleacă în sudul Franței, la bunici. Ottilie Moore, la care stăteau bunicii ei, o încurajează neîncetat să picteze și îi cumpără tablourile pentru a o ajuta să trăiască din munca ei. Dar văzând-o, această tânără singură cu demonii ei, bunica se întristează, căci fata seamănă atât de mult cu mama ei. Ottilie îi cere lui Charlotte să o înveselească, asta în măsura în care îi poți cere griului să lumineze negrul. Bunica se sinucide și ea. Suicidul este o moarte care nu-l vizează pe celălalt. Bunicul pare să nu mai știe cine este îngropat.
Anul 1939, Polonia este atacată. Franța și Anglia declară război Germaniei. Charlotte nu știe dacă cei de acasă mai sunt în viață, iar liniștea devine insuportabilă. Germanilor rezidenți în Franța li se cere să se declare. În 1940, Charlotte și bunicul iau trenul spre lagărul Gurs, din Pirinei. Află că mama ei nu a murit de gripă, ci s-a sinucis. Mama și mătușa ei au murit la o distanță de treisprezece ani. La aceeași distanță a murit și bunica față de mama ei. Charlotte trăiește în coincidența morții și a cifrei treisprezece. Trebuie să moară în 1953.
Anul 1943, Charlotte este însărcinată în cinci luni și moare în lagărul de la Auschwitz, asta nu înainte de a-și otrăvi bunicul, cu privirile lui senile și lascive, așa cum mărturisește într-o scrisoare. Și, mai ales, nu înainte să lase în urmă o remarcabilă operă picturală autobiografică, Viață? sau Teatru?, care însumează peste 1000 de guașe care narează viața artistei, alături de text și indicații muzicale. Viață? sau Teatru?, o operă absolut unică, inclasificabilă, în care Charlotte își trece viața prin filtrul creației, pentru a obține o deghizare a realului. Ca în teatru, când toți devin simple personaje.
Charlotte nu pictează, ea aleargă. O creație pe marginea prăpastiei.
