Pe 24 septembrie 2019, la Teatrul Național Cluj-Napoca, a avut loc prima avanpremieră a piesei „Furtuna”de William Shakespeare, în regia lui Tompa Gábor.

Tompa Gábor este un regizor însemnat ale cărui căutari au anvergură, forță şi strălucirea acelui tip de analiză care poate să stârnească revelaţie. Spectacolele lui o demonstrează din plin. „Iona”, ultima sa montare la Teatrul Nottara în coproducție cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, spune ceva esențial despre rolul artei în marea însingurare existențială a omului desprins de cele divine; și deși nu poate ieși cu adevărat niciodată afară, ci doar dintr-un spațiu în altul, nu este, totuși, niciodată singur, pentru că are cu el glasul propriului său cuvânt, ca să folosesc cuvintele lui Paul Claudel.

În puterea omului de a crea este cea mai înaltă asemănare cu Dumnezeu. Și ne dă speranța de a descoperi că mult râvnitul afară se poate descoperi înlăuntru. Valențele dramatice cu care regizorul a întregit monologul sorescian, cum ar fi personificarea spațiului prin femeia ecou, femeia-cântec mi s-au părut admirabil găsite.

M-am dus așadar cu mari așteptări la acest nou spectacol, prefigurând un eveniment teatral. Am rămas însă descumpănită și iată de ce.

Și regele, și căruțașul

În „Furtuna”, Tompa Gábor explorează abisul și o face cu minuțiozitatea unui adevărat căutător al ieşirii din labirint. Detaliază prăbuşirea ființei, dar nu și măreția ei. Rezultă o aglomerare a umbrelor, o asimetrie care nu este în spiritul operei shakespereane. Mă gândesc aici la ritmul scenelor, la  sensul pe care îl emană fiecare din ele în marea construcție a piesei și la importanța acordată chiar la nivel de timp scenic. Căci ceea ce am văzut este o hiperbolizare a răului. Prin acest voit sau nu dezechilibru, povestea are accesul la măreţie blocat, iar publicul trăieşte şi el această obstrucţie.

E veche discuția despre cât îşi poate permite punerea în scenă să folosească textul dramatic ca platformă de plecare pentru spectacol, mai ales când vine vorba despre un titan cum este Shakespeare. Unii cred că poți modifica, tăia mult, rămânând fidel în spirit autorului. Eu sunt de părere că, şi dacă se operează modificări în text, fidelitatea în spirit este mai importantă.

Pariul estetic al lui Shakespeare pare relativ simplu şi îl câştigă în toate piesele sale: oricât de cumplite ar fi perversitatea și manipularea pe care le înfățișează, spectatorului i se dă şansa să atingă în final catharsis-ul. Iar la plaja uriașă pe care se mişcă inegalabil de la dramatic la comic, de la poetic la tragedie, de la individual la istoric, el adaugă arhetipuri umane în care se poate regăsi și regele și căruțașul.

Între abis și iertare

De o piesă-monument cum e „Furtuna” nu te poți apropria decât cu admirație și cu iubire, iar la Tompa Gábor se simte bucuria fuziunii cu textul shakespearean; e molipsitoare voluptatea umorului (scenele cu Trinculo), scenele de început sunt puternice, vizionare, promițătoare.

Explorând însă prea mult partea de întuneric a poveştii, umbra, regizorul pare, cum spuneam, să piardă din vedere prezența luminii. Or, dacă plonjezi în abis, e necesară și reprezentarea măreției, dacă este prezent obscenul, atunci se cuvine, prin contrast, să fie prezentat și sublimul. Altminteri, publicul nu poate savura esenţa piesei shakespereane. Şi nici nu rămâne cu mesajul că răul înfățișat este doar un accident. Nu întâmplător restaurarea ordinii se pecetluiește prin iubirea celor doi tineri.

Creând un ritm dat de proiecțiile multimedia, proprii filmelor fantasy, îmbinate cu rigoarea rece-minimalistă a costumelor, familiară publicului din montările marilor opere, personajele din „Furtuna” sunt amalgamate într-o reprezentare de proporții cosmice. Ni se dezvăluie o topografie filmică, proiecții de planete, asteroizi, sori; subjugare stihinică ce se face în și prin artă, văzută ea însăşi drept un act de magie.

În decupajul regizoral propus de Tompa Gábor se reliefează macabrul.  Reproducerile artistice legate de violență – revolta forțelor stihinice, ale tenebrosului (scena 2 din actul 2: Caliban, Trinculo și Stephano care complotează să-l ucidă pe Prospero) irump cu o exarcebată, o rară cruzime vizuală, iar amestecul acesta de violență și cosmic trezesc oroare şi sentimentul de zădărnicie.

Proiecțiile pe panourile albe din fundal, de factură infernal-grotescă ale unor fragmente mărite din picturile lui Hieronimus Bosch sunt, prin noua tehnologie folosită…, animate (sic!). Această bombardare vizual-infernală, reiterată și mult prelungită, prezentată ca o posibilă oglindire a subconștientului colectiv, dacă are scopul de a șoca prin dezvăluirea stării de decădere teribilă în care se află lumea, pare să își depășească, totuși, ținta, pentru că, în fapt, contribuie la ceea ce inițial își propunea să demaște, într-o cumplită, tenebroasă teurgie inversată. Filtrul lumii contemporane inclus în piesă n-ar trebui să nesocotească ancora shakespeareană.

Soluțiile găsite pentru explorarea abisurilor sunt sofisticate, complexe, nuanțate, iar cealaltă parte, a iubirii, rămâne doar enunțată, prezentată linear. Iubirea în piesă pare mai mult un aranjament, nicidecum o uriașă forță. Deşi iată ce declara privitor la „Furtuna” regizorul însuşi:

Piesa este „despre dualitatea ființei umane. Pentru că se duce o luptă în interiorul acestui personaj (Prospero – n.a) și nu numai, ci, într-un fel, al tuturor personajelor. Niciunul dintre noi nu este născut bun sau rău. Toți avem o șansă egală. Așa ne-a creat Dumnezeu. Totul depinde de cum destinul și noi înșine ne administrăm aceste forțe. Deși victimă a tiraniei, Prospero e nevoit să devină un tiran. Acest traseu îl putem parcurge fiecare dintre noi… Din acest punct de vedere este o piesă profund creștină. Nu se poate înțelege altfel. Adică porunca supremă: iubirea și iertarea.”

Or, tocmai efectul de creuzet alchimic al iertării nu se simte în finalul spectacolului. De la o piesă „profund creștină” nu poți să pleci cu o stare de amărăciune. Este prezent, e drept, de-a lungul piesei simbolul ochiului divin, când deschis, când închis, pe care oamenii nu-l mai percep, desprinși de conștiința supremă, care nu încetează, totuşi, să-i ocrotească. Şi Prospero iartă, e adevărat, dar lipsește dezlegarea în final, sentimentul unei ordini măcar vremelnic restabilite. Magia iubirii și puterea iertării nu sunt vizibile în această punere în scenă.

A fost oare o scăpare? Oare este un gest de iubire pe care îl face un regizor de talia de Tompa Gábor unui autor ca titanul Shakespeare? Ar fi deschis oare să reconsidere echilibrul acesta delicat al unui spectacol reușit, dar, iată, infidel în spirit marelui Will? Încercarea de seducție a publicului mi s-a părut o opțiune de exclus, căci Tompa Gábor n-are nevoie de așa ceva.

Există în spectacol câteva scene frumos articulate: naufragiul de la început, prin tehnica multimedia folosită are o perspectivă deschisă, însumând întreaga sală aproape; foarte aparte este scena în cheie ironică în care personajul Trinculo apare cu o umbrelă, cântând „Singing in the rain” – de un comic robust și rafinat în același timp.

De asemenea, frumos găsit este mersul nobililor naufragiați, ale căror contururi se răsfrâng pe panouri ca într-un teatrul al umbrelor sau cea în care Ariel îi coboară în mocirlă pe uzurpatorii Trinculo, Stephano și Caliban, făcându-i să dispară la propriu din scenă. Raportate la întreg, ele par niște căutări bine găsite, dar se pierd în marea țesătură a spectacolului,  deoarece sunt urmate de bruște schimbări de registru stilistic: comicul buf ce se surpă imediat în oroare, voioșia  într-un obscen frust.

Mai puțin reușite mi s-au părut proiecțiile pentru Sycorax și cele pentru zeițele Ceres, Iris și Iunona, în care capetele apăreau pe fundal prea mari, prea crude ca filmare, fără niciun filtru de culoare, nelăsând impresia de magie a marelui magician.

Ochiul de liniște din mijlocul furtunii

Unde are loc această furtună? O posibilă cheie de interpretare este dată de spusele lui Prospero, când naufragiații sunt adunați laolaltă la finalul piesei: „Gândirea li se dezmorțește, fluxul/ curând le va scălda țărmul conștiinței/ ce-i încă plin de alge și de mâl.” (actul 5, scena 1). În fapt, sunt mai multe furtuni: cea care l-a făcut pe Prospero să ajungă pe insulă, apoi cea stârnită de magician, cu ajutorul lui Ariel, prin care uzurpatorii lui Prospero ajung pe insulă.

Furtuna, lasă de înțeles regizorul, are, de fapt, loc înlăuntrul conștiinței, personajele sunt nevoite să se cufunde în apele tulburi ale propriului mental, ale spaimelor și nebuniei, invidiei și pornirilor teribile, criminale din subconștientul lor. Este întâlnirea fiecăruia dintre noi cu umbra, retrași detașați în peștera platoniciană, alegorie a lumii aparente. Este ceea ce explică imaginile terifiante mai sus amintite, care chiar și astfel par nejustificat de violente.

Căci omul, prin natura sa este și ființă de lumină, aspirație și frumusețe. Furtuna totodată este cea a lui Prospero, care subjugând stihiile, dar neavând egali pentru a se confrunta, o stârnește pentru a putea ierta sau pentru a se răzbuna. Este cufundarea, alegerea și mântuirea lui. Furtuna este însă și a regizorului, care plonjează în textul shakespearean pentru a-și găsi propriile răspunsuri, unele pline de voluptate, dar cele mai importante pline de amărăciune. Ceea ce la Shakespeare este accident, la Tompa Gábor devine fundal.

Ideea cu care pleci de la „Furtuna“, montată acum la Cluj, de acum este a unei decăderi  generalizate, a unui bestiarium total și ieșirea din aceasta, dacă există șansa ei, este parțială, vremelnică și iluzorie. Lipsesc măreția, sublimul, dezlegarea. E prezentă provocarea intelectuală, dar nu și uimirea, bucuria.  Și dacă tinerii vin să vadă spectacolul așa cum este acum, li se va arăta un Shakespeare care nu există.

Saltul pe care-l merită

Marcel Iureș revine pe scena clujeană, unde a debutat în decembrie 1978 în Menajeria de sticlă de Tennessee Williams. În interpretarea sa, Prospero este un magician paradoxal, care a subjugat puterile stihinice, dar rămâne rob al propriei sale melancolii. Jocul său înfățișează dilemele și fragilitatea umană a personajului său, distingându-se prin mult rafinament.

În interpretarea Mirandei de către Sânziana Tarța se simte nevoia de a atinge mai profund filonul acestui personaj – candoarea, minunarea.

Matei Rotaru a interpretat un Ferdinand lipsit de entuziasm. Jocul celor doi nu are flacăra înălțătoare care arde impurităţile şi readuce armonia, binele şi frumuseţea în lume. Iubire salvatoare nu doar a celor pe care Prospero îi hărţuieşte, ci şi a lui Prospero însuşi, ba chiar a oricăruia dintre noi care ne-am descoperit propriile distorsiuni în povestea lui Shakespeare.

Cristian Grosu conturează foarte reușit un Caliban mai mult malefic decât primitiv, în sensul de debolezza pervertită, de răutate, și nu de energie elementară necontrolată, ci ca lighioană ce trăiește sub spectrul spaimei și dorinței animalice, bântuite de intenții criminale. Radu Lărgeanu a interpretat cu mult umor rolul lui Stephano, ca și Adrian Cucu, savuros în rolul lui Trinculo.

Anca Hanu are o interpretare memorabilă în rolul lui Ariel. Este elegantă, jucăușă, de o subtilitate rară. Vocea ei, când șoptită, când murmurată, când stridentă, de harpie, este atotprezentă, eterică și dozată. În fapt, întreg spectacolul se sprijină pe jocul celor doi, al magicianului Prospero, care orchestrează pas cu pas povestea, subjugând forțele naturii, dar fără să-și vândă sufletul, precum Faust, și al lui Ariel care-i îndeplinește poruncile, ajutându-l în final să-i ierte pe cei care l-au uzurpat. „Eu, om de-aș fi, m-aș înmuia” spune acesta.

Jocul scenic al lui Ariel este, fără doar și poate, cel mai frumos mai bogat în nuanțe din acest spectacol. Trebuie spus însă că actrița umple la propriu scena și pentru că este singura făptură reprezentată din lumea elementalilor. Regizorul a optat pentru această economie de mijloace, însă ceea ce obţine este un spațiu nu gol, vibrând magic de energie, ci vid. Duhurile ce populează potrivit tradiției,  lumea nevăzută a aerului, pământului și apelor, naiadele, naiadele, oceanidele, nimfele, spiridușii – atât de abundent și feeric redată bunăoară în Cărțile lui Prospero, ecranizarea după „Furtuna” de Peter Greenaway, se rezumă aici doar la Ariel. El singur reprezintă o lume și o face minunat.

Poate că, în fapt, este o expresie a durerii pe care o trăiește regizorul urmărind spectacolul decăderii acestei lumi, a stuporii şi a deznădejdii pe care i le provoacă o atentă cercetare a mecanismului răului. Însă un artist de talia lui Tompa Gábor are misiunea de a arăta publicului imaginea întregită de măreție, de a atinge și în propria ființă, și în text echilibrul și sublimul.  Ar fi o cauză de regret ca spectactorul să plece cu un mesaj întunecat și o stare de răvăşire, când ar putea să plece cu cerul deschis în inimă.

Scenografia Carmencitei Brojboiu este formidabilă. Artista are un talent aparte de concretizare a planurilor invizibile. Ele devin nu doar accesibile, ci se dezvăluie cu intensitate memorabilă prin soluţiile pe care le-a creat.

Cu ce stare pleci de la „Furtuna” în viziunea regizorală a lui Tompa Gábor? Simți că – aşa cum s-a înfăţişat la această avanpremieră, încă în şantier de lucru, aşadar, spectacolul are nevoie de greutatea emoțională, estetică, dramatică, spirituală, dacă vreți, a celuilalt taler. Ţi se face dor ca această Furtună să reflecte nu doar abisurile, ci şi, poate chiar mai intens, şi iertarea, iubirea și puterea salvatoare a iubirii.

Teatrul Național din Cluj Napoca

„Furtuna” de William Shakespeare

Traducere de Nina Cassian și Radu Nichita

Regia: Gábor Tompa

Decorul şi costumele: Carmencita Brojboiu

Muzica și sound design: Lucian Ban – cu excepția piesei „Cosmos“ de Vangelis (reorchestrată de Lucian Ban) și a „Baroque Suite for String Quartet“ (anonim)

Coregrafia: Jakab Melinda

Video design: Radu Daniel

Asistent de regie: Teofil Pașca

Lighting design: Jenel Moldovan

Distribuţia:
Prospero: Marcel Iureș

Ariel: Anca Hanu

Caliban: Cristian Grosu

Miranda: Sânziana Tarța

Ferdinand, fiul lui Alonso: Matei Rotaru

Stephano: Radu Lărgeanu

Trinculo: Adrian Cucu

Alonso, Regele de Napoli: Ioan Isaiu

Gonzalo: Petre Băcioiu

Antonio, fratele lui Prospero: Cătălin Herlo

Sebastian, fratele lui Alonso: Mihai-Florian Nițu

Adrian: Dan Chiorean

Francisco / Căpitanul: Ruslan Bârlea

Iris: Elena Ivanca

Juno: Angelica Nicoară

Ceres: Romina Merei

Sycorax: Miriam Cuibus

Foto: Nicu Cherciu