La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Am văzut „La Gomera” singură în toată sala, într-o zi oarecare, la un cinematograf dintr-un mall din București. Senzația a fost stranie, cu atât mai mult cu cât e propunerea României pentru Oscar… deci te-ai aștepta ca valul de interes să fie ceva mai mare. Ca să nu mai vorbim că filmul, spre deosebire de multe alte producții din cinema-ul românesc al ultimilor ani, are toate datele unui film cu succes la public. Concluzia care ar fi? Că în afară de festivalurile mari din țară, la care vine un public deja specializat și fidel, filmul românesc nu are prea mulți fani, indiferent de subiectul propus? E foarte posibil să fie așa, iar pentru un critic de teatru, specialist în fenomenul teatral din România, subiectul este de un real interes. Și interesant e tocmai felul cum se împarte succesul când vine vorba de actori români care joacă în astfel de producții, majoritatea actori pe care publicul de teatru îi vede și pe scene. Oare cinema-ul românesc al ultimilor ani, înscris în ceea ce se numește Noul Val – că tot se plâng regizorii tineri de teatru că nu există un „Nou Val” și în regia de teatru –, cu premiile lui cu tot, cu succesul internațional, și-a creat o asemenea reputație în rândul publicului românesc, încât mai nimic nu trezește curiozitatea la nivel larg? Adică ștampila de „film românesc” să fie ceva care mai degrabă îndepărtează decât atrage? Și nici măcar actorii-vedetă să nu mai fie magnetul corect?

Sunt doar câteva dintre întrebările pe care mi le-am pus în timp ce savuram scenele din „La Gomera” – un film pe care e greu de crezut că nu l-ar putea savura aproape oricine, un public cât mai larg, ceea ce nu înseamnă deloc că e un film doar comercial. Dimpotrivă… Doar că, prin acest lungmetraj, Corneliu Porumboiu reușește performanța de a realiza un film intelectual și comercial în același timp, pe un subiect cât se poate de comercial, poate primul creat la acest nivel în cinematografia românească a ultimilor ani, în care, desigur, peisajul începe să se diversifice destul de mult. Ducând mai departe o idee din „Polițist, adjectiv”, „La Gomera” lasă impresia că regizorul se joacă seducător cu diverse genuri care l-au amuzat la un moment dat în existența lui și reușește o foarte interesantă combinație, să fie în același timp extrem de serios și de auto-ironic. E un thriller după rețetă, cu rețele de traficanți de droguri, cu urmăriri „ca-n filme”, cu citate diverse inserate cu mult umor printre scene extrem de dure – cuțitul și perdeaua de la duș într-un motel dubios, unde se aude tare operă de pe un vinil, o femme fatale (Catrinel Marlon), în rochii senzuale, pe o plajă din Spania, un platou de filmare abandonat, unde sunt scene „cu împușcături ca-n filmele americane”, o fabrică banală din România post-comunistă și gri devine locul de unde se scot milioane de dolari în niște saltele… Iar finalul… finalul e, probabil, cel mai spectaculos și mai autoironic final din filmele românești. El, polițistul român care a jucat la două capete, și ea, diva seducătoare, implicată în jocuri cu traficanți din Spania, se întâlnesc într-un happy-ending asumat neverosimil (și, totuși, delicios) în „Gardens by the Bay” din Singapore, printre copacii uriași în care dansează luminile pe muzica lui Strauss. Momentul n-are cum să nu-ți stârnească un zâmbet.

Povestea e superbă și ceea ce l-a cucerit, se pare, pe Corneliu Porumboiu a fost limbajul el siblo, folosit de secole pe insula spaniolă La Gomera din Tenerife, pe care-l învață Cristi, polițistul, pentru a elibera un interlop. În rolul lui Cristi, Vlad Ivanov creează impecabil un personaj teribil de interesant. Un personaj sinuos, în același timp sensibil și puternic, seducător în banalitatea lui atât de specială. Porumboiu folosește flash-back-ul pentru a spune povestea și decupează imagini și scene în care se conturează câteva personaje secundare, dar numai la nivel de schiță. El siblo e un limbaj fluierat, ca un cod secret, și el este, în fond, adevăratul miez al poveștii. Pentru că, în esență, dincolo de glumă și subiectul ce poate să pară light, în film e vorba despre comunicare. Comunicarea la un alt nivel, într-o lume obsedată de comunicare.

El siblo e un fel de a trăi, de a păstra misterul și legătura autentică, intimă, într-un univers în care pseudo-comunicarea a ucis comunicarea reală. El siblo e o insulă în marea gălăgie din jur și asta e adevărata bijuterie pe care Corneliu Porumboiu o ascunde în povestea lui cu traficanți. Și o face cu multă delicatețe și cu multă subtilitate. Iar cea mai frumoasă dintre scene e cea în care, de la ferestrele blocurilor comuniste dintr-un București tipic, cu pereți scorojiți, urât și cenușiu, se aude un fluierat ca un cântec de pasăre de pe altă planetă, un altul îi răspunde dintr-un alt apartament, și un bărbat și o femeie se întâlnesc în el și comunică… E un mic cod secret ca un semnal de alarmă cum că avem nevoie de insule unde să ne întâlnim și să inventăm limbaje noi sau să le redescoperim pe cele vechi ca să ne auzim în marea gălăgie din jur.