Povestea din „American Buffalo” e de-o poezie înduioșătoare. Textul lui David Mamet, scris în 1975, acum mai bine de 40 de ani, și care a avut premiera pe Broadway în 1977, pare azi, la patru decenii distanță, ușor anacronic. Pentru că e o povestioară plasată în inima unei Americi care nu mai există decât în filme, cu trei bărbați de la un capăt de lume, trei mici escroci simpatici, care miros o lovitură cu care s-ar putea îmbogăți peste noapte și încep să pună țara la cale. De ce alege Vlad Cristache acest text pentru a-l pune în scenă la Teatrul „Jean Bart” din Tulcea? Ce legătură e între America anilor ’70, cu poezia ei cu tot, și un orășel din România, acolo unde Dunărea începe să se verse în Marea Neagră? Răspunsul pare a fi întâi de toate acela că a vrut să le ofere actorilor trei partituri excelente, genul de rol care e un mic cadou în cariera unui actor. Cu siguranță, e și asta, dar e mai mult de-atât. Pentru că poezia dulce-amară a piesei lui Mamet se potrivește atât de bine cu poezia încă nu pe deplin descoperită a locului unde a ales să-l pună în scenă – la doi pași de Delta Dunării –, cu poezia tristă și ușor ridicolă a acelei Românii care nu e concentrată în metropole și în multinaționale, cu spiritul acela autentic al românului simplu, banal până la înduioșare, care trăiește simplu și visează că, într-o zi, va da lovitura… o superbă utopie care-l ajută să construiască atât de necesare castele de nisip, pe care singur să le dărâme iar și iar.

Vlad Cristache nu scoate însă din context povestea lui David Mamet – în fond o falsă poveste, despre un fals jaf, cu niște falși gangsteri –, dimpotrivă, o plasează într-un colț de lume din America unui alt timp (deși colțuri de lume sunt încă peste tot…) și această mică Americă o așază aici, pe scena Teatrului din Tulcea, într-o rulotă – ea însăși un mic spectacol – pe care o transformă în ghereta cu vechituri a lui Don. Și e de-ajuns o plimbare prin satele uitate de timp și de lume ale Deltei ca să-ți imaginezi oricând posibilă o asemenea poveste în oricare dintre ele, cu doar câteva detalii modificate… Dar prieteni naivi și visători sunt peste tot, la fel colecționari de vechituri și de afișe de film vechi, la fel aparate de păcănele cu lumini colorate și kitsch, lăzi de bere și cărți de joc cu femei dezbrăcate, pentru orele de plictiseală. Acest mic univers pe care-l creează Vlad Cristache pe scenă e un poem la fel de seducător precum e textul lui Mamet, atunci când descoperi că, în spatele acestei false aventuri cu „gangsteri”, se ascunde o poveste profund umană despre… prietenie. Și despre puterea fascinantă a imaginației. Ca un fel de „Don Quijote și morile de vânt” privit printr-o oglindă întoarsă.

Pe scurt, David Mamet aduce laolaltă trei prieteni – Don, Bob și Teach –, care vor să se îmbogățească peste noapte. Don, proprietarul magazinului de vechituri, a vândut o monedă veche – celebrul „American Buffalo” care dă și titlul piesei, micuța monedă de 5 cenți, care are pe revers un bizon. Iar cel care a cumpărat moneda a dat pe ea o sumă exorbitantă pentru acel mic colț de lume. Ei bine, de-aici se aprinde scânteia imaginației. Cumpărătorul trebuie să fie un colecționar bogat, care trebuie să aibă acasă o mică avere. Așa că merită organizat un jaf pe cinste. Și cei trei se pun pe treabă, fiecare dorind să-și ia partea, iar Teach încercând să-l scoată din joc pe Bob.

Pentru ca impactul poveștii să fie mai puternic, Vlad Cristache transformă în scenă rulota pe care o așază în mijlocul scenei și în care nu intră mai mult de 20 de spectatori pe reprezentație. E un lux… Dar un lux cu reale beneficii în plan artistic. În fața rulotei, pietriș alb… care funcționează ca o „cortină”. Lași lumea în spate și intri în convenție. Pietriș alb care-ți scârțâie sub picioare și grămezi de cauciucuri și vechituri. Antiques Shop scrie deasupra. Interiorul e și el un mic poem. Afișe de filme, cu actori celebri, tapetează pereții, obiecte de toate felurile sunt răspândite peste tot, de la mașini vechi de scris, la bibelouri ieftine, sticluțe, statuete, un telefon vechi, scaune vechi, pe care stau spectatorii, iar în mijloc o măsuță improvizată pe niște lăzi de bere. Naturalismul pe care mizează regizorul are farmec în acest context, pentru că și jocul actorilor va fi în aceeași cheie. Și e un pariu riscant. Pentru că la o distanță 20 de cm de spectator orice nuanță falsă, orice stângăcie sunt mult mai vizibile decât pe o scenă mare. Tocmai de aceea, montarea lui Vlad Cristache de la Tulcea e o mică bijuterie. Și are un tip de farmec desuet ce aproape că aparține altei lumi teatrale. Și care e cu atât mai prețios.

În cele trei roluri, îi distribuie pe Ionuț Paul Ștefan, Nelu Serghei și Ștefan Mihai. Nelu Serghei, o prezență stranie, cu un chip rupt din timp, construiește personajul Don cu desăvârșit rafinament. Are măsură în dozarea replicilor, se plasează într-o zonă de adevăr scenic din care nu alunecă niciodată în cele două ore, își alternează stările de la calm impus la furie, ghicești în spatele ochilor lui o lume întreagă, o viață trăită pe muchie. Asprimea lui ascunde tandreți nebănuite și povești din trecut care-l macină.

Teach, în creația lui Ionuț Paul Ștefan, e descurcărețul agitat, ușor depresiv, care vrea (și parțial chiar crede că o face) să învârtă lumea pe degete. Nervos, iritat, mereu ca un butoi cu pulbere, Teach, așa cum îl construiește el, e tot timpul frenetic și pus pe ceartă, mânat parcă din spate de o permanentă disperare de a trăi, de parcă nu i-ar ajunge nici timpul, nici spațiul. Dar marea lui reușită este că surprinde în acest personaj exact esența a ceea ce s-ar putea numi „șmecheria”, ca trăsătura unei nații… Cu tot ce implică asta: limbaj vulgar, dar care prin folosirea excesivă își pierde vulgaritatea, un strop de misoginism bine conturat, masculinitate etalată, cu doza de brutalitate necesară, sclipiri șmechere în ochi, infatuare tipică și incultură tot tipică (Ionuț Paul Ștefan nu ratează nici un „care” în loc de „pe care”)… toate astea edulcorate în final de un strop de duioșie bine disimulată. Performanța de a rămâne în adevăr în cele două ore de spectacol o reușește în aceeași măsură, fără vreo notă falsă și fără să scadă o clipă ritmul.

Iar Ștefan Mihai în rolul Bob își duce personajul într-o zonă care aproape depășește textul lui Mamet. E ușor nătâng, dar e mai degrabă trist și neînțeles decât comic. El e cel mai dispus la a dărui, are ceva dintr-un adolescent căruia nu i s-a sfârșit copilăria și, în același timp, un soi de îndărătnicie în inocența lui care e ușor de confundat cu retardul.

E absolut superbă scena în care, în noaptea în care se plănuiește marele jaf, începe să plouă… Și plouă atât de poetic și atât de trist peste visele lor! Iar monologul lui Teach, în vocea căruia se îneacă parcă toate visurile, și luminile unor semafoare care se văd undeva în zare, în capătul celălalt al sălii – totul surprinde superb castelul de nisip care stă să se dărâme în ploaie. În final, totul revine în același punct… doar câteva răni și puțin sânge care deja s-a uscat. O iluzie și trei Don Quijote care nici n-au apucat să se lovească de moara de vânt!

Teatrul „Jean Bart” Tulcea

„American Buffalo” de David Mamet

Traducerea: Bogdan Budeş

Regia, scenografia şi muzica: Vlad Cristache

Distribuţia: Ionuţ-Paul Ştefan, Nelu Serghei, Ştefan Mihai