„A venit penumbra iubirilor… Trece prin fața geamului meu de la cafenea. Se știe privită și surâde tainic. Profilul subțire, tenul arămiu, o buclă savantă sub borul pălăriei, gleznele de egretă, cu curelușă de aur vechi… M-a găsit! Oriunde aș fugi, oricât de definitiv aș fugi, mă găsește mereu!”. Așa e toamna, „stăpâna”, pentru actorul Adrian Pintea, născut într-o toamnă, pe 9 octombrie 1954. Iată prima lui întâlnire cu anotimpul de trecere, în care se înfruntă contrariile, așa cum în el însuși se pare că s-au înfruntat toată viața contrariile.

Toamna, doamna aceasta irezistibilă, maiestuoasă și poruncitoare – așa cum o descrie îndrăgostit în micul eseu „Niciodată, toamna…” din volumul său „Pământul americanului” (1996) –, a fost anotimpul lui Adrian Pintea. Între melancolie, pe de o parte, și prezență, luciditate și ironie, pe de altă parte, acest spațiu de trecere, în acest entre-deux s-a situat creatorul de teatru în scurta, dar intensa lui viață. Între tragedie și comedie, desigur, între alb și negru, între vară și iarnă, adică într-o toamnă bogată în nuanțe, în care, contrar clișeului, e loc de speranță.

Speranța că într-o zi arta, orice e ea, îi va deschide omului ochii. Căci la asta a visat, simplissim spus, Adrian Pinter. Spirit cuprinzător, tensiona(n)t și subtil, adversar al falsului, perfecționist sceptic față de perfecțiune, creatorul de personaje care a devenit devreme, imediat după terminarea studiilor, călca pe scenă numai după lucru îndelung cu propria ființă. Între Romeo și Thomas Becket, rolurile cu care și-a început și, respectiv, și-a încheiat drumul în teatru, timp în care viața actorului de film s-a desfășurat și ea cu reușite cunoscute, au pus în lumină laturi diferite ale unei personalități care nu s-a arătat niciodată pe de-a întregul.

„Romeo! De ce și pentru ce ești tu Romeo?”

A fost, la început, după o copilărie petrecută în absența tatălui, într-o Românie ținută sub supraveghere și resticții continue de regimul comunist la putere, un copil îndrăgostit de rock, desen și cărți, care spune poezii într-un fel ce îi suprinde pe ceilalți, învață repede și știe că vrea să se facă actor. Ca o mulțime de copii, nu-i așa? Dar nu, nu e deloc așa, fie și pentru că nu e deloc epoca entertainment-ului de televiziune în România.

Imagine din spectacolul ”Romeo și Julieta”, regia Cătălina Buzoianu

A fost apoi studentul de la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, pe care l-a absolvit la clasa de actorie a profesorului Petre Vasilescu în 1979. Să amintim aici un lucru adesea uitat: în 2004, Adrian Pintea a absolvit și facultatea de regie film de la același institut.

Studentul s-a făcut remarcat și s-a dezvoltat, hrănindu-se cu artă subversivă, cum îi șade bine studentului dintr-o țară totalitară. Și a convins pe absolut toată lumea cu primul său rol important, intrat direct în istoria teatrului: Romeo din „Romeo și Julieta” de William Shakespeare, în regia Cătălinei Buzoianu.

Spectacolul montat inițial la Studioul Casandra s-a reluat chiar în țara lui Shakespeare, unde, e clar, nu e simplu să convingi cu o montare shakespeariană. Numai că publicul a fost mai mult decât convins de spectacol cu acești tineri români – printre care Mariana Buruiană, Dinu Manolache, Şerban Ionescu, Răzvan Vasilescu, Dan Nuţu, Florin Călinescu, Adriana Trandafir, Mirela Gorea –, necunoscuți pentru spectatorii festivalului de teatru studențesc de la Durham.

Dacă a rămas sau nu în actorul Adrian Pintea ceva din adolescentul îndrăgostit pe care Shakespeare îl ucide crud în piesa lui celebră nu avem cum să știm sigur, dar, văzându-l în rolurile de mai târziu, citindu-i eseurile de mai târziu, putem bănui că Romeo a fost tot timpul acolo. În „Starea de iubire”, un text din volumul „Pământul americanului”, actorul scrie: „Dar Romeo nu s-ar fi născut dacă n-ar exista în noi starea nevoii de iubire. Personajul shakespearian nu este decât o scrisoare deschisă către fiecare dintre noi, pe care o citim, în fond, pe ascuns. Dacă efectul lucidității seci este pudoarea gesticulației, Romeo își permite, cu frenezie, tirada. Cum să nu fie fascinați de libertatea sufletească a acestui Hamlet-copil? De felul nesăbuit în care sare peste zidul putred al veșnic medievalei noastre frici de patetic? O, noi, cei care ne drămuim elanurile și emoțiile, ca să nu deranjăm prin stupefiere mersul zgârcit al existenței decente! (…) Oceanele tulburate ale fascinației lui Romeo în fața iubirii sunt speranțele noastre că iubirea este posibilă.”

„Să mori… să dormi… sau, poate, să visezi! 

Adrian Pintea, se pare, a pornit la drum fascinat de nobila lui misiune și conștient de riscurile ei, gata să dea viaţă poveştilor, pe care le iubea din copilărie, când a descoperit literatura, dornic să fie creator. De la Romeo, pe care l-a interpretat la Studioul Casandra în studenţie şi după ce a absolvit IATC-ul, până la Becket, arhiepiscopul nonconformist, ultimul rol de seamă, jucat la Teatrul „L.S.Bulandra”, şi-a urmat calea în spiritul unei definiţii pe care el însuşi, deghizat în prozator, o găsise. Ea se află în eseul „Sufletul actorului” din același volum: „Sufletul actorului apare în luminile chinuitoare ale rampei pentru a VESTI, măreţ, sălbatic şi îndrăgostit generos, Firul Vieţii.”

Imagine din spectacolul „Hamlet”, regia Tompa Gabor

Artistul convins că teatrul trebuie să aibă noblețe, mai ales într-o lume în care ea dispare, cum le repeta studenților, a vestit într-adevăr Firul Vieţii, l-a slujit la teatru şi în film, făcând proză şi poezie, dorind să scrie dramaturgie şi să facă scenarii sau învăţând studenţii de la actorie. A fost Treplev din „Pescăruşul” lui Cehov, în regia lui Liviu Ciulei, Henric al IV-lea din piesa cu titlu omonim de Pirandello (în cizmele celebrului rege avea să iasă în stradă în decembrie 1989, episod povestit de el însuși), Hans din „Ondine” de Giraudoux, Hamlet, Don Juan sau Becket din piesa lui Anouilh. Profund, tenebros, nuanţat, şarmant, melancolic, plin de umor.

Cât privește „cheile” care deschid drumul spre interpretarea valoroasă, la unison cu propriul crez, a ales „cheia” corectă: căutarea şi lupta cu duşmanul care se ascundea în propria fiinţă. „Sufletul actorului respiră dezordonat şi ameţitor, pentru că respiră praf stelar. Râsul său nu este râs, ci speranţa râsului omenesc, plânsul său nu este plâns, ci nădejdea că plânsul omenesc poate deretica ungherele vraişte ale necazului”, cum scria în volumul amintit şi cum s-a dovedit a fi ca actor.

În rolul lui arhiepiscopului Thomas Becket

Teoria, ea însăşi o metaforă, inclusiv cea din „Hamlet sau actorul lucid”, teza sa de doctorat, publicată în volum în 2002, s-a născut din practică. Spirit tulburat de materie şi materie tulburată de spirit, a construit roluri de neuitat. A avut stranietate, forţă, substanţă și adevăr, așa a atins inimitabilul. Mai ales în Hamlet, în spectacolul montat în 1996 la Teatrul Naţional din Craiova de Tompa Gabor. Acolo a fost un prinţ al Danemarcei în faţa căruia spectatorii rămâneau înmărmuriţi, în irepetabila poveste care, spusă pe scenă în respectiva montare, dura mai mult de patru ore. Un rol de compoziţie dintre cele mai riscante, un pariu cu sine pe care l-a câştigat uşor, chiar şi atunci când, la Sala Mare a Teatrului Naţional din București, a jucat cu o febră de aproape 40 de grade.

„Viața-i o umbră trecătoare, un biect actor…”

După acest episod au urmat câteva roluri remarcabile, activitate intensă cu studenţii de la UNATC şi ceva filme. Dar, în memoria unora, Hamlet-ul lui e un superlativ, rol după care a tânjit ani buni, întâmplat în anul în care la Editura Eminescu îi apărea „Pământul americanului”, o carte după care fi trebuit să mai scrie și altele, din care mai citez un fragment: „Sufletul actorului nu poate fi ţinut în palmă, nici atârnat ca breloc la o cheie de apartament. (…) Nu are nimic de-a face cu urâta cordialitate a <<întâmplărilor cu artişti>>! (…) Sufletul actorului este viu ca o carne însângerată şi zbuciumată de nesomn şi străveziu ca veşnica amintire a iubirii. Ostenelile sale nu se pot cumpăra pentru că nici măcar el, actorul, nu cunoaşte preţul acestora. Poate doar viaţa lui de om să fie singurul preţ îndeajuns de nobil. Sufletul actorului este o piaţă pustie în care totul e rânduit frumos pentru a primi prieteni, oameni, conştiinţe nestirbite, alte suflete… Sufletul actorului este aproape de copilăria noastră, a tuturor, pentru ca n-a părăsit bucuria jocului, punctul de fugă al propriului nostru suflet. Sufletul actorului este vârsta noastră cea mai curată, cea uitată zi de zi mai mult.”

Și, așa cum în Hamlet se ascunde un Romeo, și un Horațio, și un Mercuțio, idee dragă iubitorului de Shakespeare, în prințul Danemarcei se ascunde și un Macbeth. Ia ascultați-l o clipă o asasinul ce-și caută alinare: „Viața-i o umbră trecătoare, un biect actor, care se împăunează și se agită, atâta timp cât e pe scenă și despre care apoi nu se mai aude nimic.”

Imagine din spectacolul „Don Carlos”

Luciditate și (auto)ironie, disponibilitate și asumare, noblețe și plăcere a jocului  – ele toate au făcut parte din lumea lui și din profesia lui Adrian Pintea, care a atins cote impresionante, de care colegii își amintesc cu admirație. Admirația este, de altfel, o stare benefică pe care artistul, deși cădea adesea în capcana scepticismului, o cunoștea. Ce admira? O mulțime de oameni, de toate felurile, și o mulțime de lucruri.

Dintre artiștii legendari despre care scria și vorbea înflăcărat, să-i amintim, de pildă,  pe William Shakespeare și Leonardo da Vinci, pe Marilyn Monroe, Toma Caragiu și pe Serghei Esenin, poetul rus căruia i-a purtat o dragoste declarată apăsat. „Viața mea fără Esenin ar deveni o masă plicticoasă, cu caloriile calculate de mătuși bigote și cu interdicția de a privi pe fereastră. Interdicțiile, la fel de înspăimântătoare, ca și cea de a nu citi în timpul ciorbei. Sau de-a iubi (…). Viața mea fără Esenin ar fi ca o fotografie de bâlci, din care lipsește mereu cineva. Lipsesc deja Gérard Philippe, Toma Caragiu, Eisenstein… E prea mult!”, citim în cartea lui, care merită recitită azi, când rolurile lui din teatru sunt o amintire, iar cele din film se pot revedea. Exercițiu folositor pentru oricine iubește cinematografia și se întreabă ce anume face un actor „mare”. Exercițiu de reflexie, sobru sau ludic, despre ce a fost, în cazul lui, dincolo de excelență. Întrebare inevitabilă, întrebare ce ne trimite, tot inevitabil, la umbra ființei care a fost Adrian Pintea, un actor dintre cei care nu se nasc tot timpul.

În loc de încheiere un flashback în copilăria băiatului născut la Beiuș, povestit de actorul însuși într-o emisiune de televiziune: „Când eram mic şi foarte bolnav, mama s-a dus la biserică să se roage şi i-a spus lui Dumnezeu: «Doamne, părul este singurul meu lucru de preţ. Dacă îl vrei în schimbul lui Adrian, ia-l!» Eu sunt în viaţă, dar, după ceva vreme, mamei i-a căzut părul.”