Ne e frică. Toate speciile şi subspeciile de afecţiuni şi neajunsuri considerate specifice mentalului colectiv al secolului XXI îşi au rădăcina comună în acest sentiment plenar de frică ce se ramifică viguros în subconştientul tot mai fragil. Ne e frică de frică şi ne numim anxioşi. Frica aproape că e marketată şi vândută pe rafturile supermarketurilor împreună cu noua promoţie la pufuleţi traşi în ciocolată. Reclamele vând frică – „Te-ai gândit vreodată că în stomacul copilului tău trăiesc milioane de bacterii? Dă-i whatever-nol şi asigură-te că doar bacteriile bune se joacă zglobii în neastâmpăratul tău.” Şi dacă până atunci nici nu-ţi trecuse prin cap că, da, aşa suntem noi oamenii făcuţi, cu fel de fel de micro-organisme jucăuşe care locuiesc pe interiorul nostru precum ştrumfii în sătucul lor, de-acum ai un ghimpe şi stai cu puţină fricuţă dacă nu cumva ar fi bine să previi supra-aglomerarea lor şi să iei whatever-nol pentru tine şi ai tăi.

Frica e alimentul cel mai consumat cu poftă şi face ravagii mai ceva decât Coca-Cola amestecată cu Mentos. Cu atât mai mult cu cât ingredientele sale sunt mai artificiale decât cele din reţeta secretă a licorii întunecate. E întreţinută artificial şi propagată exponenţial de tot felul de voci puternice, răcnite în portavoci cu efecte distorsionante. Şi cu atât mai periculoasă cu cât vine din partea unor personaje ce par inofensive şi bine intenţionate. Uşor, uşor ne va fi frică şi să ne dăm jos din pat şi să deschide draperiile de sensibili şi înfricoşaţi ce vom fi devenit. Dacă plouă şi apa e acidă, dacă dă cineva cu maşina peste noi, dacă mâncarea e otrăvită, dacă aerul e toxic, dacă, dacă, dacă…

Reacţia aberantă stârnită odată cu lansarea în cinematografe a filmului „Joker” nu este altceva decât un construct virtual, creat de o mână de alarmişti, care răstălmăcesc realitatea în numele acestui scop încă vag definit. Un spectator venit în sala de cinema fără o agendă în spate, care cumpără biletul fără nicio intenţie decât cea de a vedea un film, nu poate ieşi după două ore marcat nici de morbul violenţei, nici de spaima ca nu cumva societatea, ea toată, să nu cumva să devină violentă după ce va afla povestea tristă a lui Arthur Fleck. Discuţiile parazitare care gravitează în jurul acestei pelicule cu reale calităţi şi performanţe artistice absolut fantastice sunt absurde prin seriozitatea lor, prin abundenţa şi virulenţa lor. Verdictele pe care le dau suficienţii apăraţi de plapuma flauşată a political correctness-ului gone wild cer o contra-argumentaţie cel puţin la fel de abundentă din partea celor care se angajează să susţină cauza filmului. A filmului. O ficţiune, aşadar, o producţie cinematografică, care, de această dată, este chiar artă în cel mai frumos şi deplin sens al cuvântului.

Arta nu mai are voie să fie doar artă. Nici cea de demult, nici cea de acum nu mai poate fi privită drept artefact, nu mai poate, în niciun caz, să exprime doar un gând empiric, ci e musai şi neapărat să aibă măcar un iz de mesaj social. Şi, de cele mai multe ori, e într-o mare culpă, căci nu se pliază pe idealurile de bine şi frumos ale egalitarismului întru bine şi frumos din bula în care sensibilităţile ating cote alarmant de înalte. „Joker” nu poate fi doar un film care, întâmplător, a avut premiera în 2019. Dacă acum a apărut pe lume, trebuie să şi spună ceva despre această lume din prezentul acut şi inflamat. Nu contează nici că timpul şi locul acţiunii sunt inventate, nici că, în mod ilar trebuie să tot repetăm, personajele şi situaţiile sunt fictive. Nu. „Joker” instigă la violenţă pentru că prezintă un personaj negativ ca fiind uman şi având o biografie care îl forţează să o ia razna.

Tot având vedenii cu un drob de sare care nici măcar nu există de fapt, trecem prea uşor peste performanţa absolut uluitoare a lui Joaquin Phoenix, care e dincolo de asumare şi înţelegere a personajului şi expresivitate şi organicitate şi alte concepte pe care le tot aruncăm în discuţie când vorbim despre jocul unui actor. E pur şi simplu as good as it gets şi nu are nevoie de comparaţii şi asocieri pentru a fi pur şi simplu impresionant. În loc să ne facem griji şi să ne frângem mâinile, poate că ar fi mai onorabil şi sănătos la minte să vedem evidenţele şi să discutăm cu argumente estetice despre un rol pentru care părem să nu avem instrumentele necesare pentru a-l analiza. Şi atunci inventăm nişte spaime, pentru că la asta ne pricepem cel mai bine.

Arthur Fleck poate fi oricare dintre noi. Un om oarecare, cu probleme, cu vise mari şi frânte, care trăieşte într-o lume nebună, în care zi de zi i se reaminteşte că nu are dreptul de a spera măcar la şansa unei ameliorări. Şi cu fiecare cădere la podea, cu fiecare nou eşec, se transformă în disperarea lui în acest personaj fascinant pe care îl urăşti şi îl admiri în acelaşi timp. Spaima pufoşeniilor sensibile ca nu cumva minţişoarele noastre să nu fie tentate să îl ia drept model nu e că vom pune cu toţii mâna pe câte un pistol şi ne vom apuca de împuşcat derbedei în metrou. E spaima ca nu cumva să gândim cu minţişoarele noastre. Atât s-au chinuit prin toate mijloacele mai subtile şi mai evidente să ne pună pe un făgaş îngust, în care să regurgităm aceleaşi şi aceleaşi idei devenite slogane, atât a durat până când ne-am înregimentat cu toţii şi spunem în buclă aceleaşi banalităţi şi suntem atât de aproape de o depersonalizare unanimă supusă fricilor de tot felul, narcotizate ori cu suplimente alimentare, ori cu rutine, ori cu apatie, încât un produs artistic atât de bun poate, Doamne-fereşte, să ne pună pe gânduri. Ale noastre.

Valoarea artistică superioară din acest film poate avea efectul de cafea tare pentru armatele de zombie paşnici care se distrează doar când team-manager-ul organizează nişte activităţi scoase direct din manual şi se revoltă doar când le spune nu conştiinţa, ci hashtag-ul cel mai des întâlnit pe reţelele de socializare. Dacă pe undeva, zânele şi prinţii frumoşi, proaspăt ieşiți de la ora de spinning, după ce şi-au luat brunch-ul cu fibre şi proteine, intră în acelaşi mall să vadă un film şi ies de acolo cu idei proprii. Şi nu neapărat violente. Dar cu milă şi compasiune pentru imaginea unui clovn trist, care pe undeva seamănă cu ei; sub machiajul impecabil, sub povestea de succes pe care o spun dintr-o răsuflare, între două râsuri uşor jenate, dar superioare, în fiecare weekend cu prietenii sau city break, dincolo de filtrele cool de pe Insta, poate, cine-ştie, e un mic clovn cu grima ştearsă de o lacrimă sinceră. Iar frica de aşa ceva e mai mare decât aceea de violenţe şi războaie civile.

„Joker” e un film fără super-eroi, dar cu multă artă. Cu mult suflet, făcut cu măiestrie, fantezie şi creativitate. Spune o poveste şi o spune cu cele mai rafinate mijloace ale artei. E o dramă cât se poate de autentică, într-o lume ipotetică. Discuţiile lungi şi sofisticate, iscate artificial pe marginea lui sunt simple muşte de o zi ale unei realităţi prefabricate, ce se luptă cu vedeniile minţii ei înfricoşate. „Joker” e frate bun cu „Taxi driver” şi al lui „Raging bull” şi al lui „Scarface”, iar în această familie cinematografică de viţă nobilă, incorectitudinea politică e tradiţie deja. Iar talentul e moştenire în artă pură.