„Dacă ar fi să-ţi iei o vacanţă într-un decor creat de tine, care ar fi acela?”, o întrebam pe scenografa Adriana Grand în urmă cu câțiva ani într-un interviu. „E un decor pe care l-am făcut la Galaţi pentru <Don Juan>”, îmi răspundea ea. „O semisferă uriaşă care se rotea. Înăuntru era un pian care curgea. Şi în mijloc, un copac. Era Pământul care se rotea.”

Am regăsit acum afișul spectacolului „Don Juan” în expoziția „Semnele teatrului”, produsă de Centrul Cultural „Lumina”– expoziție de afișe create de Adriana Grand, care poate fi vizitată la Biblioteca Națională a României,  E unul dintre primele afișe pe care le-a creat și-și amintește cu plăcere de acea perioadă, mijlocul ultimului deceniu de comunism, când lumea și teatrul existau pe alte coordonate… „La <Don Juan> țin minte că am fost la șantierul naval și am făcut o semisferă de opt metri, care se rotea. Și pe ea era un copac, pe care l-am tăiat din centrul Galațiului, riscând să ne închidă…”, își amintește râzând. „Aveam acolo niște mobile scurse, un pian care curgea”… ca-n picturile lui Dalí, îmi imaginez eu și regret că n-am văzut acel „Don Juan”, a cărui adiere din altă lume afișul expus o păstrează întru totul.

La Biblioteca Națională a României, Adriana Grand a recompus în cele cincizeci de afișe expuse o mică parte dintr-o existență artistică extrem de condensată. O existență artistică ce a început în alt secol, în altă lume teatrală, și care continuă azi cu aceeași forță. Și cu aceeași pasiune și profesionalism. „Eu cred că lucrul trebuie bine făcut. Dacă hotărăsc că într-un spectacol am numai o carte, obiectul ăla trebuie să fie bine făcut, şi atunci lasă o impresie de bogăţie. De multe ori s-a spus despre decorurile mele că ar fi uriaşe, dar ele nu erau deloc atât de mari. Eu nu suport să văd o improvizaţie. Falsitatea pe scenă nu-mi place. Cred că asta dă patina mea aşa-zis personală. Iar acum lumea e foarte critică, nu înghite orice, tocmai pentru că e presiunea asta a televiziunii şi a realului. Niciodată n-am crezut că pot să-i mint pe oameni cu o bucată de carton, dar acum mi se pare mai mult ca oricând că nu mă cred aşa de uşor. Nu pot să-mi spun: Ei, n-o să observe că e firul dus sau că aici nu e bine vopsit. Nu e adevărat. Ei observă.”

În sala de la Biblioteca Națională simți că faci o călătorie în timp. În timp, în timpuri și în zeci de spații. Și dacă teatrul e arta efemeră, din care nu rămân în urmă decât amintirile, un abur fin ca o poveste ce supraviețuiește în memoria unui public și se stinge odată cu el, atunci expoziția de afișe a Adrianei Grand e o mică încercare de a opri timpul în loc. Pentru că în fiecare afiș se ascunde o poveste, iar cu Adriana Grand ghid printre ele, simți cum poveștile se deschid și trăiesc iar pentru o clipă, filtrate de imaginație, de nostalgie, de timp, de distanța care s-a așezat între lumile noastre, ca o prăpastie.

„Ideea unei expoziții de afișe există de mulți ani, dar de-abia acum am reușit s-o facem… Afișele de aici cuprind toată perioada de când lucrez, din 1983 și până acum, dar nu acoperă decât, să zicem, jumătate din afișele pe care le-am creat. Pe unele nu le mai am, altele au fost prea deteriorate, la unele spectacole lucrate n-au fost bani și am făcut numai afișe de literă, pe care acum am preferat să nu le expun, pentru că nu reprezintă o creație grafică. Și sunt și unele la care am renunțat, pentru că nu le-am considerat eu o creație reușită. Am făcut o selecție, iar ceea ce se vede aici rezumă o mică parte din creația mea. Așezarea aici nu este cronologică. Pentru că nu am acoperit toată perioada. Și atunci am preferat să fac un mozaic. Primele afișe expuse sunt din perioada de la Galați, din anii 1985-1989: Turandot și Don Juan. Iar ultimul este cel de Familia Tót, pe care-l jucăm aici, în sala de la Biblioteca Națională.”

Între ele, ca-ntr-un arc în timp, se regăsește creația unei mari artiste, care a semnat scenografiile a peste 150 de spectacole. A început să deseneze de la 3 ani şi nu şi-a imaginat vreodată că va face altceva, iar după terminarea facultăţii, la Oradea, unde a fost repartizată, l-a întâlnit pe regizorul Victor Ioan Frunză, care i-a schimbat puţin traseul şi a atras-o spre lumea teatrului. De atunci a creat sute de lumi pe care, cu siguranţă, le-aţi văzut pe scenă, lumi spectaculoase, scenografii revoluţionare, care au marcat teatrul ultimelor decenii. Imaginaţi-vă o scenă uriaşă cu iarbă mare, crescută, adusă de pe câmp, pe care o striveau în picioare copii în „Cruciada copiilor“, imaginaţi-vă, 16 metri de cale ferată reală, construită pe scenă, un cimitir într-un palat, palatul lui Hamlet, o sală întreagă acoperită cu pământ, şi veţi face cunoştinţă cu Adriana Grand.

Lipsesc din expoziția de la Biblioteca Națională câteva afișe de la spectacole memorabile. Unele s-au pierdut prin magaziile teatrelor, așa cum spune, altele n-au putut fi recuperate grafic, pe altele, pur și simplu, nu le-a considerat reușite. Dar veți găsi aici afișe de la Trupa pe Butoaie și veți simți nevoia să faceți o călătorie în timp și să participați la acele spectacole care fac parte deja din istoria încă nescrisă a ultimelor decenii de teatru românesc.

O întreb cum trebuie să fie un afiș pentru a fi reușit? „Să reprezinte spectacolul în primul rând”, îmi răspunde hotărât. „Și trebuie să îndeplinească mai multe criterii. Dar deja noi vorbim acum despre ceva ce aproape a dispărut. Acum nu mai lipim afișe pe perete… Modul acesta de semnalizare a dispărut și e păcat. De-asta noi încercăm să-l reținem în atenția publicului. Asta a fost specializarea mea la facultatea de grafică: afișul. Și am fost învățați că la un afiș, dacă-l privești de la foarte mare distanță, de pe partea cealaltă a drumului, trebuie să-ți atragă atenția două lucruri: întâi, un semn, o mână, un chip. Iar al doilea lucru pe care trebuie să-l vezi e titlul, care necesită o mică apropiere. Mai faci un pas și citești autorul, faci încă un pas și de-abia atunci citești numele teatrului. Eu consider afiș de grafică acest afiș… la Livada de vișini de la Teatrul Național din Budapesta”, îmi explică Adriana Grand, arătându-mi primul afiș expus în galerie.

Afișul spectacolului „Livada de vișini”, Teatrul Național Budapesta

„Îmi place mult, pentru că reprezintă foarte bine spectacolul. Exact așa era. Decorul era un fel de pădure imensă, sculptată, iar la final se spărgea în bucăți. A fost un spectacol extrem de simbolic. Acum nu l-am mai face așa. Dar… e de înțeles, erau anii ’90. Eram încă tarați de dorința de simbol. Da, a fost un spectacol straniu. Dar sigur nu l-am mai face așa, pentru că, de fapt, Livada… e mult mai realistă. Însă era perioada când eram scăpați din încifrarea comunistă și făceam decoruri simbolice. Decoruri realiste am început să facem mai târziu, când ne-am și maturizat puțin”, spune râzând. „Și când și gustul publicului s-a schimbat. Publicul e tot mai greu de convins, îi trebuie o realitate mai palpabilă decât cartonul. Nu mai vrea numai un simbol. Acum cred că e mult mai interesant să obții simbol din alăturarea a două elemente foarte reale. Și, la urma urmei, această alăturare de obiecte reale de multe ori trezește în oameni asocieri infinite. Care sunt mult mai puternice. Așa e viața… Te schimbi, încep să-ți placă alte lucruri… Atunci, în comunism, povestea asta cu simbolul era și o expresie a faptului că voiai să strecori lucruri… ca să nu înțeleagă cei de la cenzură. Și asta te și deforma foarte tare. Pentru că era de multe ori un fel de artă „între noi”. Acum oamenii vin cu alt fel de deschidere, văd foarte multe lucruri. Și cred că în acest moment numai obiectul real captează atenția. Ele toate sunt simbolice, dar, în esență, sunt realiste. Și tocmai acest contrast e foarte interesant. Acesta e și motivul pentru care caut obiecte reale și mă feresc de cele construite în teatru. Dacă am nevoie de o băncuță, aș vrea să fie cea reală, așa cum a fost la Lecția de la Teatrul Maghiar din Cluj. E important ca obiectul să aibă o poveste în spate. Lumea simte dacă minți.”

Ne continuăm călătoria printre afișele expuse… „Cele dinainte de 1989 sunt desenate și cu scris de mână toate. Acum, deja ne-am lenevit, facem poze”, spune râzând autoironic. De altfel, Adriana Grand e pasionată de fotografie și, într-adevăr, unele dintre afișele mai noi au în centru o imagine surprinsă cu aparatul ei de fotografiat. Chipul lui George Costin pe afișul la „Visul unei nopți de vară” de la Teatrul Metropolis. Sau cel al lui Adrian Nicolae într-o ramă, în foarte sugestivul afiș la „Mobilă și durere”. „Azi nu mai putem scoate caietul de schiţe să desenăm un beţiv care doarme pe o bancă… Nu mai e timp, e alt ritm. Fotografia e un alt mod de a te exprima şi de a citi lumea”, crede ea, spunând că, într-adevăr ceva s-a pierdut și ceva s-a câștigat în ultimii ani, de când tehnologia a evoluat ca într-un salt de la cer la pământ.

„Aceste afișe erau desenate 1 la 1 , acum suntem tentați să facem o imagine mică, o scanăm, o prelucrăm și gata. Se fac mai ușor… asta clar. Or, eu am fost învățată la facultate să scriu de mână. Și stăteai să le potrivești… Și da, cele scrise de mână au o poezie aparte. M-am gândit dacă să le scanez pe unele dintre ele și să refac ce n-a ieșit atunci bine la tipar. Dar, pe de altă parte, eu cred că farmecul multora dintre ele e tocmai acesta: că la unul n-a ieșit roșul foarte bine, că la altul vezi prin el, pentru că așa era hârtia.”

Imaginea care, pentru Adriana Grand reprezintă toată nostalgia teatrului…

Rătăcind printre afișe de teatru care închid în ele peste 30 de ani de creație simți că ceea ce le definește e o formă de stranietate greu de surprins în cuvinte. „Uite aici un afiș care e desenat cap-coadă și pe care-l iubesc. Desenul inițial a fost pentru Iașii în Carnaval. Eram în anul 1989, numai că spectacolul ne-a fost oprit și afișul nu s-a mai tipărit. Am folosit imaginea peste ani, la Teatrul Mic pentru Cei Mici de la Arad. Dar mi-e dragă imaginea, pentru că e un desen care cred că reprezintă toată nostalgia teatrului. Asta reprezintă teatrul pentru mine!”

La un moment dat ne iese în față coperta de la primul număr al revistei „Teatrul azi”, a cărui grafică era realizată de Adriana Grand. Ce lume! O lume în care se visa mai mult, se credea mai mult… „În ’90, imediat după Revoluție, când am început, era o efervescență extraordinară. Și făceam fiecare literă și fiecare desen, cu mâna. Se culegeau de mână literele.” E ceva ce azi, în epoca noastră superdigitalizată, ne pare ca un film fantasy…

Primul număr. Revista „Teatrul azi”!

O rog să aleagă un afiș la care ține în mod special. „Transfer de personalitate”, după textul lui Dumitru Solomon. „Era un decor din metal, cu un colț răsucit, în care se vedea un pic de iarbă, un zid, și totul era din metal. Afișul surprinde bine esența spectacolului. Aveam și un soare mare tot din tablă. Un decor din tablă nituită, care avea un colț întors. Celula!”

Și un afiș care-i evocă un decor cu un impact puternic asupra publicului. „Cel de la spectacolul Cu ochi de copil care juca într-un dric… La Teatrul Maghiar din Timișoara. Era lumea văzută prin ochii unui copil. Iar tema era moartea. Noi am împrumutat un dric și creasem un înger mare din hârtie. Dricul era unul autentic. Îl curățam când venea, pentru că era folosit… Și avea o încărcătură foarte puternică.”

O întreb pe Adriana Grand ce a descoperit despre ea în peste 30 de ani de teatru: „Teatrul m-a învăţat un pic de umilinţă… Singurul regret e că nu mai am timp să şi pictez, dar nu neapărat pentru că m-aş exprima mai bine pictând, ci, pentru că îmi dau seama că, în cazul scenografiei, nu rămâne mare lucru după tine. Degeaba vorbim de fotografii, de filmări şi de consemnări. E efemer. Iar artiştii plastici vor să fie fixaţi undeva, să fie ceva concret.”