Ajuns la a XVII-a ediție, Festivalul de Teatru „Tragos”, inventat la începutul anilor ’90 de actorul Nelu Serghei (director al evenimentului și piesă de rezistență a Teatrului „Jean Bart” din Tulcea), scrie istorie, în egală măsură exotică și parte a unui traseu care îl condiționează, la porțile Deltei. În definitiv, exuberanța viului Deltei și conținuta dinamică a vestigiilor nord-dobrogene, nucleele artistice de vârf, din toate genurile, și muzeele-pandant, relieful ondulatoriu, fie el terestru ori acvatic, și pasul în consecință al trăitorilor în, probabil, cea mai mozaicată etnic regiune a țării, aroma de continent adus de-a valma (și totuși, într-o logică de descoperit mai degrabă afectiv) până în valurile Mării Euxeinos (când nu e Axeinos), toate acestea și nu numai (nu greșiți cu nimic adăugând, de pildă, storceagul și smocul de pene de pe creștetul egretelor) sugerează mai deplin și mai exact coordonatele și particularitățile festivalului teatral tulcean decât o expunere strict tehnică.

Evident, fără a o exclude. Fiindcă detaliul spectacologic excesiv, pândit inevitabil de pericolul rigidității, „axein”, ca să zic așa, are rost doar de trusă de geometru prin încăperile cu mult mai bogate și mai viu colorate ale „Tragosului” „euxein”. (Dicționar: Pontos Axeinos – marea neprimitoare; Pontos Euxeinos – marea prietenoasă). Spun asta, pentru că, din motive financiar-logistice, mai rar conceptual-organizatorice, festivalurile de teatru au ajuns în ultimii ani un soi de curse contra-cronometru și pentru actori, și pentru spectatori, în general pentru toți actanții acestui gen de evenimente. Cu toate acestea, fiecare loc iradiază într-un fel anume, așa cum un spectacol e altul cu fiecare reprezentație, și e trist că, ignorând ambientul, se pierd înțelesuri subterane, subtile, ținând de acordul fin al ființei aflate și de-o parte, și de cealaltă, a celui de-al „patrulea perete”. Se pierde, altfel zis, pădurea, fără ca neapărat copacii să fie mai puțin minunați. Atâta doar că în pădure le stă mai bine…

Or, modul de administrare a Tragosului și arta solicitudinii de care dau dovadă organizatorii (să numim trioul de la vârf: Nelu Serghei, pe care deja l-am amintit, Ionuț Paul Ștefan, directorul general al teatrului, și Cristi Naum, directorul artistic) lasă la Teatrul „Jean Bart” loc și pentru copaci, și pentru pădure. Ediția de anul acesta a încercat să adauge spectacolului propriu-zis pe acela al muzicii (cu „Andrieș iese la pensie”, concert Alexandru Andrieș & friends, și cel al ansamblului cameral „Violoncellisimo” al lui Marin Cazacu), dar și pe cel al desenului și culorii, prin expoziția de portrete în cheie suprarealistă ale Cristei Bilciu, „Teatrul de hârtie”.

Mai apoi, diversitatea tematică și retorică pare a fi fost cuvântul de ordine. Titlul, însă, mi l-au inspirat trei spectacole care, fără a pierde nimic din individualizare, cred că aparțin aceleiași familii: „Amplexus (sau ultima îmbrățișare)”, regia Andrei Măjeri după un text propriu, Teatrul „Elvira Godeanu” din Târgu Jiu, „Ea și numai ea”, regia Radu Ghilaș după Andrei Ivanov, Teatrul „Sică Alexandrescu” din Brașov, „American Buffalo”, regia Vlad Cristache după David Mamet, Teatrul „Jean Bart” din Tulcea. Toate trei spectacolele sunt susținute de câte un triunghi actoricesc (trimiterea la triunghiul amoros psihanalitic are rost, dar nici modelul antic al triumviratului nu e de uitat, chiar dacă în spectacolul de la Brașov triunghiul are două laturi feminine, iar în cel de la Tg. Jiu, una, întrucât parcursurile narative inclusiv construcții ale puterii se dovedesc), toate trei sunt de „interior” (celule cu uși, dar „fără ieșire” – cam ca Ieudul lui Ioan Es. Pop, să zicem). Scenografa Irina Chirilă propune, la Târgu Jiu, cea mai explicită cheie, în acest sens: o scenă în scenă hexagonală, iar interior, mobilier schițat din hexagoane mai mici, căci fagure ne-ar fi jocul comunităților, de la „celula de bază” pornind. La Brașov, celula Andreei Felciuc e un cub, pe când Vlad Cristache alege la Tulcea o rulotă, hexaedru cu o capacitate de 20 de spectatori și trei actori. Să ne înțelegem: celulele de care vorbeam nu sunt absolut fără ieșire, doar că „mai departele” e fie multitudinea de celule gemene bănuite ale fagurelui, fie revenirea în amnios (în „Amplexus”), fie extincția (în „Ea și numai ea”). Forța ficțiunii ar fi, aparent, soluția și cheia, numai că ficționalul e un instrument periculos, pesemne doar la dispoziția inițiaților. În orășelul nord american al lui Vlad Cristache, un soi de Yoknapatawpha, în definitiv, relația violent tandră dintre Don (Nelu Serghei), Bob (Ștefan Mihai) și Teach (Ionuț Paul Ștefan) este fundamentată, evident, pe o ficțiune (imitații ridicole de gangsteri care înduioșează, în ultimă instanță) a cărei cheie este oferită de cel din urmă, în ultima secvență a spectacolului: revolverul nu e decât o biată brichetă. Numai că ficțiunea nu a făcut imposibilă violența anterioară. Esop o anunțase cu câteva milenii mai devreme, în fabula despre mâncarea de limbă (unealta lexicală a ficționalului): e și cea mai bună și cea mai rea materie primă. Și chiar dacă, pirandellian, „così è (se vi pare)”, părelnicul acesta poate fi mortal de-a binelea. Ne-o dovedesc, la Brașov, Anca Florea și Răzvan Grosu (Mama și Fiul), prima inventând o prietenă pentru fiul ei, interpretată calin-geometric de Claudia Suliman. Pentru Andrei Măjeri, în spectacolul de la Târgu Jiu, triunghiul hamletian și SF, totodată, Mamă (Simona Urs), Tată secund – un Claudius fratern și „de bine” (Radu Botar), Fiu (Cosmin Brehuță) beneficiază de o triplă soluție ficțională: actoria ratată, moștenire a tatălui natural, actor mort cândva pe scenă, dezertarea în peisajul hibernal și/sau trecerea în lumea pop excelent susținută de Mădălina Ciobănuc, Oana Marinescu, Vlad Rădulea și Mihai Rădulea care refac live, în afara „celulei” familiale, muzica și haloul celebrului grup ABBA. „Povestea e adevărată, dar nu în ultimul rând pentru că ne-o dorim, avem nevoie ca ea să fie adevărată” spunea Julian Barnes.

Imagine din spectacolul „Amplexus”

Riscurile invenției însă vin la pachet cu avantajele și sunt ale condiției umane, căci, „Istoria s-a tot rescris până când a ajuns o parodie plictisitoare, cu o mizanscenă de prost-gust. Suntem captivi aici, într-un rai excesiv teatralizat”, spune un personaj al lui Măjeri, poate și pentru că „Chiar dacă am dormit în același pat, chiar dacă am respirat împreună, nu aveam cum să visăm la fel.” Ficționând cu întârziere, Teach descoperă involuntar doar un paliativ, ficționând prin fereastra laptopului lipsit de ecran (ingenioasă metaforă a nădejdii comunicării), Mama lui Kostea asigură involuntar calea către suicid, ficționând un model ideal, familia suedeză rămâne prizonieră aceluiași destin generat de fagurele social.

Că retorica e a comediei ori a dramei, arealul e același și, dacă vorbim despre spumoasa cehoviană „Cerere în căsătorie” a lui Victor Olăhuț, de la al său Teatru-n șură, de „Gaițele” lui Alexandru Dabija, de la Odeon, despre filosoficul dialog cu transcendentul propus la superlativ de  Șerban Pavlu și Richard Bovnoczki sub bagheta Andreei și a lui Andrei Grosu la Unteatru, ca să nu mai vorbim de exercițiile de virtuozitate ale lui Constantin Cojocaru, Anda Saltelechi sau Alina Mișoc în „Ultima bandă a lui Krapp”, „Pe jumătate cântec” și, respectiv, „Întoarcerea de acasă”, recitaluri care aduc, alături de Beckett, doi autori dramatici autohtoni, Crista Bilciu și tulceanul, de acum de binemeritată notorietate (nu-i uitați nici lui romanele, nici Cristei Bilciu poeziile), Ștefan Caraman.

După cele 14 zile de festival, 17 spectacole și celelalte evenimente conexe, după afluența de public și semnul prieteniei îmbrăcând toate acestea, Tragosul este obligat să aștepte dinamic ediția de la anul, a majoratului legal, ca să zic așa.