Artificialitate, maiestuozitate, rafinament și o atmosferă, totuși, fără viață, în care ceva e putred. Simți de când intri în sală și dai cu ochii de Azolan (Ionuț Vișan), a cărui prezență te invită să-ți începi exercițiul de imaginație, și de un spațiu de joc care lasă mult loc pentru imaginație. Dispus pe lungime, el are, dincolo de încărcătura barocă, ceva funerar. Peste tot flori, flori, iar flori multicolore, artificiale, fără viață, suprapuse peste un negru care se întinde peste tot. O măsuță de toaletă dintr-un budoar, sufocată și ea de flori de plastic, iar sus, candelabre, sufocate și ele de blană artificială, neagră.

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, bine ați venit la „Legături primejdioase”, spectacolul montat de Cristi Juncu la Teatrul Mic, după scenariul scris de Christopher Hampton după clasicul roman francez care a avut atât curaj la vremea lui și care acum readuce în atenția publicul român una dintre temele lui cu dimensiune universală: relația dintre seducție/ dragoste și viciu. O face inteligent, cu subtilitate, într-o mostră de teatru de calitate care își răsplătește cum se cuvine spectatorul, fără să-l oblige să creadă una sau alta, fără să-i pună în mână o idee cu care să plece acasă, pe scurt, fără să-l manipuleze livrându-i un mesaj interpretat.

Așadar, ne întoarcem mai bine de trei ore în Franța – ar putea fi și altundeva, esențializarea, proiectarea în universal a conflictului de idei o permite, și totuși e Franța din romanul lui Choderlos de Laclos, Franța putredă sub peruci, Franța parfumată, pe scurt Franța frivolă de dinainte de Revoluție, când bărbatul și femeia sunt două universuri diferite și se ciocnesc din când în când în societate – în spațiul public și în cel privat. Iar aceste „ciocniri”, dintotdeuna ofertante pentru creatorii de teatru și nu numai de teatru, le vedem pe scena de la Teatrul Mic, așa cum le-a conceput regizorul, într-un fel care intrigă, amuză și, cel mai adesea, dezgustă.

Asta, desigur, pentru că omul era deja, de pe vremea când scria Laclos, cu câțiva ani înainte de Revoluția franceză, cel mai feroce animal. Chiar dinainte! Și făptura asta autodistructivă o vedem „în acțiune” imediat ce începe spectacolul, imediat ce imaginația ne-a fost orientată de decorul semnat de Cristina Milea, care susține foarte bine trista poveste a nemiloasei doamne de Merteuil și a neînduplecatului seducător Valmont, dornici să-și crească neîncetat stima de sine cu noi victime ale armelor de seducție pe care le exersează neîncetat. Nesfârșita goană a omului spre „demonii” care îl cheamă se etalează în spectacolul de la Teatrul Mic între negru, culoarea morții și culorile florilor care îneacă tot, simbol convertit corect și inspirat la o altă semnificație decât cea tradițonală. De altfel, în treacăt fie spus, tot ce vedem pe scenă poartă și un comentariu ironic, nu foarte vizibil, deloc grosolan, la adresa „tradiției” care ofilește totul în jur.

Și ce vedem, pe scurt, în „Legături primejdioase”? Cei care știu romanul știu și la ce să se așteptate, iar ceilalți vor descoperi tot o poveste despre mărire și decădere – despre doi foști amanți, Madame de Merteuil (Diana Cavallioti) și Vicontenle Valmont (Florin Piersic Jr.), care, fără scrupule de vreun fel, vor să-și încerce farmecele, ale minții și ale corpului, pe cine le iese în cale sau, mai bine spus, pe cine îi provoacă să-și încerce armele de seducție. Acum le iese în cale o jună ca o floare (din nou, floare), în persoana lui Cecile de Volanges (Silvana Mihai), și o tânără doamnă credincioasă și virtuoasă, Madame de Tourvel (Diana Rotaru). Ambele sunt două fortărețe care trebuie cucerite, două flori care trebuie culese. Căci suntem într-o vreme în care femeia e „o floare”. Fidele spiritului epocii, dar rafinându-l, costumele semnate tot de Cristina Milea o arată. Ele exprimă corect și inspirat o imagine atestată istoric, susținând elegant privirea ironică pe care povestea o aruncă spre „femeia ca o floare”, reprezentare sintetizată, de exemplu, de istoricul Georges Vigarello în cartea sa La Robe. Une histoire culturelle: „Un asemenea dispozitiv încă se rafinează, chiar se curăță odată cu universul clasic, partea de jos a costumului feminin fiind învăluită amplu, din ce în ce mai îndepărtată de corp, o semisferă evazată, bombată, în timp ce partea de sus se construiește în jurul unei tije subțiri, cu piept mic, strâns delicat în corset, întregul alcătuind un piedestal pe care se află un chip care desăvârșește acest întreg ca o «floare», simbol major al feminității. Până la momentul acela rochia nu dobândise niciodată un asemenea profil hieratic, unde picioarele ascunse cu severitate susțin o parte superioară amplificată, loc exclusiv al frumuseții, ancoră a fizionomiei cu expresia ei controlată, măsurată.”

Cu măsură înainte de orice, regizorul și actorii decupează cumva liniștitor zona pervertită de viciu. Viciul este peste tot – dar „sediul” lui e în noi. Și frumusețea este peste tot, „sediul ei” e tot în noi, dar acolo se apropie de viciu într-o legătură primejdioasă.

Frivola și cruda Madame de Merteuil – Diana Cavallioti într-o creație credibilă, nuanțată, puternică, învăluită cel mai adesea într-un costum de piele neagră, parte dintr-un redutabil arsenal erotic, fără să alunece pe o pantă sau alta, spre sugestivitatea în exces spre spre ironia în exces – își câștigă partida. Ca și Valmont, seducătorul care seduce așa cum respiră, seducătorul malefic, care nu se lasă strivit de vreo morală și nici de vreun sentiment. Între Marchizul de Sade, care trăiește la vremea la care scrie Laclos, și, să zicem, Casanova, care mai are și el ceva ani de rememorat amoruri interzise, pe scena de la Teatrul Mic, Valmont are tot ce trebuie și ceva în plus: siguranță fără ostentație, dimpotrivă, și un spirit ludic pe care Florin Piersic Jr. îl interpretează așa de bine, că aproape că îți devine simpatic. Detașarea, scepticismul, (auto)ironia din dotare, ocolirea fără eforturi a capcanelor (cea mai facilă ar fi fost, poate, o lascivitate, oricât de mică, dar din fericire nici gând de așa ceva), umorul și charisma personală contribuie la elaborarea unui personaj la antipodul locurilor comune din imaginația noastră, datorate multor reprezentări ale prototipului din film și teatru. Însă nimic din toate astea. Și încă ceva: transformarea lui Valmont, care devine din seducător sedus, după nefericita întâmplare cu virtuoasa Madame de Tourvel, interpretată remarcabil, la fel de nuanțat, de Alina Rotaru, nu este construită scenic în vreun fel care ar putea fi moralizator. Sugestia câștigă și, odată cu ea, spectacolul câștigă.

De altfel, pentru că nu se îndepărtează de măsura justă, pentru că par să păstreze un traseu și să-și țină bine în mână personajele, pe care uneori nu poți să nu le vezi ca pe niște biete caricaturi caraghioase, ca pe niște imagini de pe cărțile de joc – apropo, secvențele în care joacă cărți, ridiculizându-se cu umor, fac o trecere elegantă, detensionantă, de efect, între scene –, actorii își pun în lumină calitățile într-un fel cât se poate de profesionist. Și întregul care e spectacolul convinge datorită fiecărei creații actoricești în parte: Cezar Grumăzescu în Danceny, Silvana Mihai în Cecile de Volanges, o Lolită avant la lettre, accentuând însă jocul inocență-perversitate, Ana Bianca Popescu în Madame de Volanges, rol care, interpretat echilibrat, cu o tușă subțire de ridicol, îi permite să-și folosească excepționalele calități vocale și astfel să sugereze nuanțe, Rodica Mandache în Rosamunde – însuflețind-o pe mătușa universală, dacă îi putem spune așa, pe care o știm din sute de romane și filme, dar care la ea pare lipsită de didacticism și nu tocmai dornică să-i aducă pe toți pe calea cea dreaptă, Beatrice Peter în Emilie – o evoluție justă și Ionuț Vișan – o „introducere”, o „cortină”, un raisonneur” care, făcându-ne cu ochiul în chip de avertisment, ne invită să dăm perdeaua la o parte și să privim această întristătoare, atât de mizantroapă „comèdie” a celui mai crud animal dintre câte există. Și să râdem, desigur, dar râsul ne va îngheța.

Așa se va întâmpla după mai bine de trei ore petrecute în compania acestor marionete care se cred libere în spirit. Și romancierul francez și dramaturgul britanic și regizorul român parcă pun în creația lor, în felul în care și-o alcătuiesc, ceva ce nu e milă, ci, mai degrabă, o sesizabilă, o reală disponibilitate de a înțelege că niciunul dintre personaje nu e doar alb sau doar negru, că fiecare e, într-un fel sau altul, ca florile acelea colorate din decor – floare, și totuși artificială, colorată, și totuși de o culoare ștearsă, prăfuită, formă însuflețită, și totuși ofilită, frumoasă, și totuși de o frumusețe ratată. În „Legături primejdioase”, primejdios rămâne, în primul rând, ce zace în om, ce zace atât de adânc, că uneori niciun alt om nu ajunge până acolo, cum uneori nicio rază de lumină nu ajunge în bezna cea mai adâncă.

Teatrul Mic

„Legături primejdioase” de Christopher Hampton

Regie: Cristi Juncu

Traducere: Irina Velcescu

Muzică: Ada Milea

Decor și costume: Cristina Milea

Asistent décor: Cezara Negoescu

Producător delegat: Arti Stancu

Distribuție: Florin Piersic Jr., Diana Cavallioti, Alina Rotaru, Cezar Grumăzescu, Silvana Mihai, Ana Bianca Popescu, Rodica Mandache, Beatrice Peter, Ionuț Vișan