Vinovăţia este un concept fascinant. Mecanismele din spatele acestui sentiment profund personal depăşesc rigorile constructului social ce poartă acelaşi nume. Un verdict dat în virtutea unor legi formulate sec e doar o formă de înregimentare într-o pătrăţică strâmtă a greşelii ce trebuie să îşi găsească pedeapsa justă întru îndreptare. A te simţi vinovat, însă, e cu mult mai complicat. Vinovăţia resimţită intim poate să treacă neobservată de ochii bandajaţi ai justiţiei. Vina personală poate să nu încalce nicio lege înscrisă în cărţile groase ale juriştilor. Vina care macină conştiinţe e cu mult mai grea decât o sentinţă redactată corect.

Demersul „Procese la teatru. Episodul I: Hamlet” pe care Ionuţ Caras îl propune pe scena Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca este un concept ce pare să aibă un conţinut speculativ-dramatic bogat: spectatorii sunt puşi în situaţia de a da un verdict în speţa omorului săvâşit de Hamlet, a cărui victimă este Polonius. Şi mai cu seamă nu fapta e pusă în discuţie, ci ipostaza din care a fost comisă şi, în consecinţă, pedeapsa meritată. Dacă e crimă cu premeditare atunci cel mai celebru prinţ al Danemarcei va fi condamnat la închisoare pe viaţă, dacă va fi găsit vinovat de omor din culpă, atunci va fi doar surghiunit în Anglia, după cutuma vremurilor sale. La intrarea în sală fiecărui spectator i se înmânează un carton alb şi unul negru. După ce suntem familiarizaţi cu întreg demersul de către carismaticul Ionuţ Caras care spune pe scurt povestea până în punctul scenei cu pricina, asistăm la o reprezentare foarte plauzibilă şi cu reale calităţi interpretative a întâlnirii dintre Hamlet şi Gertrude în care e ucis Polonius. Cosmin Stănilă şi Irina Wintze ne arată o mostră foarte convingătoare de variantă scenică a bine-cunoscutei scene, în urma căreia nu poţi decât să regreţi că nu continuă şi nu a fost precedată de o întreagă montare care să îi aibă ca protagonişti. Cu mult sens şi gând susţinut, cu o energie care creează o relaţie limpede şi cu o asumare inteligentă a replicilor, acest fragment de artă dramatică din mijlocul conceptului de judecată este singurul prilej de real interes scenic. Urmează cele două pledoarii care doresc să ne ofere argumentele necesare unei judecăţi juste. Roxana Mândruţiu joacă rolul Procurorului care cere pedeapsa maximă, iar Gabriela Groza pe cel al Avocatului apărării care încearcă să reducă cât mai mult posibil gravitatea pedepsei. Cele două doamne sunt avocate în Baroul Cluj, cu o practică bogată şi specializări consistente.

Şi de aici intervine fractura. Dacă în concept jocul poate părea interesant şi valid, în forma sa spectaculară rămâne doar la stadiul de intenţie bună. Mixul de argumente civile aplicat unei situaţii ficţionale e forţat. Aşa cum un personaj nu poate fi diagnosticat cu o boală psihică pentru că e lipsit de reacţiile bio-chimice răspunzătoare de manifestările maladive, la fel, nu poate fi încadrat în rigorile procedurilor penale din cauza lipsei unui statut civil al acestuia. Îl judecăm pe Hamlet după rigorile moralei contemporane, cu un bagaj cultural de neşters, cu o sumă de preconcepţii date de acumulări interpretative şi cu argumente formulate astăzi, dar aplicăm tot acest arsenal unui timp atât de incert şi îndepărtat, încât supoziţiile sunt mai fantasmagorice decât ficţiunea. Monotonia discursurilor şi dorinţa involuntară a celor două doamne avocat de „a juca” odată ce sunt pe scenă este mai flagrantă decât validitatea argumentelor. Bogăţia de artificii şi limbajul specializat care le conferă un ascendent asupra spectatorilor crispează şi e atât de artificial grefat pe structură, încât devine inutil. Argumentele în sine sunt căutate şi vor să frapeze cu ştiinţă şi profesionalism, însă devin exagerate.

Pentru un spectator care cunoaşte bine povestea, decizia luată în joacă de a-l închide pe viaţă e Hamlet sau a-l trimite în Anglia e mult mai uşoară decât o arată eforturile complexe de argumentare cu exemple din Biblie şi psihologie. Dacă ştii ce urmează, şirul de crime şi morţi violente pe care Hamlet le săvârşeşte el însuşi sau de care e răspunzător, nu ai altceva de făcut decât să pui în balanţă conceptul de dreptate şi răzbunare cu movila de cadavre şi să concluzionezi dacă uciderea Regelui merită răscumpărată cu atâta sânge nevinovat. Dacă nu ştii piesa şi primeşti doar informaţia din seara reprezentaţiei, atunci ai de hotărât nu dacă Hamlet a omorât în virtutea dorinţei de răzbunare şi doar a greşit victima, premeditând uciderea lui Claudius, aşa cum e pusă problema în cele două pledoarii. Văzând scena, e mult mai frapantă violenţa de care dă dovadă Hamlet şi impulsivitatea gestului de a ucide cu sânge rece pe cineva aflat în spatele unei perdele. Şi atunci alegerea e şi mai simplă: e Hamlet un pericol social sau nu? A-l trimite în exil, în Anglia nu e ca şi când Anglia e o stâncă pustie, locuită doar de morse. Şi în Anglia sunt oameni. Problema se pune dacă Hamlet e pasibil să se mai enerveze şi acolo într-atât încât să ucidă cu furie oarbă sau s-a potolit şi, de fapt, e un băiat citit şi şcolit la Wittenberg, care a avut un moment de rătăcire.

Şi ar mai fi o mică notă de subsol care contribuie la alegerea cartonaşului ridicat: ceea ce ştim măcar din auzite despre Hamlet. E greu de crezut că cineva ajunge întâmplător în sala de teatru, fără niciun fel de informaţie despre acest personaj. Măcar zvonistic, măcar din gură în gură, măcar de la televizor şi tot ştii cumva că „Hamlet” e „cea mai mare piesă scrisă vreodată”. Şi atunci nu prea îţi mai vine să îl condamni cu una, cu două la carceră. E eroul nostru, ce Doamne iartă-mă! Cum să faci una ca asa? Nu se cade. Şi atunci juriul e părtinitor din start. Dovadă stau şi cele peste 300 de cartonaşe albe ridicate în seara reprezentaţiei din cadrul Întâlnirilor Internaţionale de la Cluj 2019 şi cele doar 90 negre.

„Procese la teatru. Episodul I: Hamlet” este un demers teatral-social care promite să îşi găsească pe viitor o formă îmbunătăţită de funcţionare. Ca intenţie teatrologică are potenţial. Ca reprezentare spectaculară, mai trebuie îmbunătăţit. Dar, oricât de performante din punct de vedere juridic ar fi argumentele, oricât de bine susţinută interpretarea, judecarea personajelor de teatru rămâne doar o formă de putere nelegitimă dată spectatorilor sub forma unor cartoane. Bogăţia unui personaj precum Hamlet redusă doar la alb sau negru e mult mai ofertantă ca temă pentru acasă pentru spectatori decât comfortul de a fi decis pe loc.

Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca

Procese la teatru. Episodul I: Hamlet

Regia: Ionuț Caras
Video design: Lucian Matei
Distribuţia:
Hamlet: Cosmin Stănilă
Gertrude: Irina Wintze
Polonius: Cristian Grindean
Maestru de ceremonii: Ionuț Caras
Procurorul: Roxana Mândruțiu
Avocatul apărării: Gabriela Groza