Nu mi-aș fi putut imagina, recunosc, povestea fraților Grimm, „Cenușăreasa”, jucată în ritmul repetitiv-amețitor al senzualului „Bolero” de Maurice Ravel ori al muzicii alert-cugetătoare, asemenea unui râu, de Ludovico Einaudi. În realitatea propusă de regizor însă toate elementele narațiunii, spuse cu mijlocele specifice teatrului de animație, se leagă cu multă naturalețe. Se îmbină într-un amestec aparte de grație pe alocuri cu accente groteşti – fiindcă  Felix Alexa a optat pentru păpuși de mari dimensiuni, dintre care unele, cum ar fi maștera, sunt voit caricaturale –, la care se adaugă mult umor și ironie rafinată.

Povestea este conturată sugestiv, cu un minim de mijloace scenice. Din palat, bunăoară, vedem doar treptele; personajele sosesc din lateral, intrarea lor în palat înseamnă, de fapt, ieşirea din scenă. Astfel, publicul este invitat, ca să nu spunem stârnit, să fie co-autor la imaginarea palatului.

În spectacol, doar Cenușăreasa este jucată de o actriţă – Olga Ioana Bela, care aduce multă prospețime și entuziasm rolului – restul sunt păpuși, în a căror lume animată se mișcă personajul principal. Povestea, lasă de înțeles regizorul, este propria ei proiecție, în care ea pare (și apare ca) o Alice în propriul film, al minunilor. Și când, ca să poată merge la bal, Cenuşăreasa își repetă cu insistență și hotărâre „am nevoie de o minune”, aceasta, firește, nu întârzie să se producă: din dovleacul zburător și amețitor rotitor, ce apare ca un Deus ex machina,  călătorul prin colb de stele, șoarece astronaut (alias zâna), îi mijlocește minunea.

Personajele poveștii se îmbogățesc în montarea lui Felix Alexa cu multe nuanțe noi. Astfel, surorile vitrege nu sunt doar personaje negative, ci și victime ale societății de consum, sub două aspecte tipice ale acesteia: una dintre ele este o adevărată fashionistă anorexică, iar cealaltă o bulimică compulsivă, care ar consuma neîncetat dulciuri. Ambele trezesc în tinerii spectatori, pe lângă racordarea la mediul în care trăiesc și modelele pe care, neîndoios, le recunosc cu ușurință, un amestec de compasiune și înțelegere a faptului că răul nu este ceva înnăscut, iar stăruința în bine este o forță hotărâtoare.

La musique avant toute chose

Muzica, inedit aleasă, definește personajele şi mediul lor. Bolero-ul este, neîndoios, obsesia atotprezentă a tuturor personajelor feminine – a surorilor vitrege, a mașterei, dar, mai ales, a Cenuşăresei care slugăreşte visând la dansul ritualic al seducției, la acea stare de feminin magic, care, aparent, răstoarnă totul și toate – leitmotivul folosit până la saturație al lumii în care trăim. În acest sens, din punct de vedere scenic este bine găsită rezolvarea scenei de bal unde nu vedem valsul siropos-conformizant, prin care se aderă la marea sărbătoare socială, ci… un dans irlandez, ce aduce multă culoare și dinamism, reflectând opțiunea personală plină de vitalitate, de independență, bucurie și ludic a personajului principal.

Motivul obsedant al seducției este ingenios înlocuit de tema muzicală a iubirii.

Tehnologie vs. emoții adevărate

„Cenușăreasa” este, așadar, o poveste veche spusă într-o manieră nouă copilului de astăzi, a cărui atenție este cu mult mai greu de captat și menținut, asaltat cum este, de la vârste tot mai fragede, de o tehnologie, care îi tocește progresiv sensibilitatea, sărăcindu-l emoțional.

Iată ce mărturisește regizorul „mi-am dorit o reîntoarcere la emoții și senzații adevărate, profunde, la comunicare sufletească, lucruri de care tehnologia modernă ne îndepărtează din ce în ce mai mult. Cenușăreasa mea vorbește despre iubire, ca sentiment esențial ce dă sens vieții. Iubirea, care poate fi percepută de copii sau adulți ca o stare binefăcătoare ce apare uneori din senin și schimbă destine. Am reinterpretat celebrul basm gândindu-mă la sensibilitatea și lumea înconjurătoare a copiilor de azi, la inteligența lor, uneori surprinzător de matură.”

Cele două paliere – al umorului și al ironiei

În montarea lui Felix Alexa, „Cenușăreasa” abundă de ironii, de trimiteri din cele mai variate, prin care se face apel la bagajul cultural al omului de astăzi: tatăl Cenușăresei, soțul mașterei, intelectualul, arată leit Horia-Roman Patapievici, regele amintește de Churchill; sunt, după cum am văzut, multe trimiteri muzicale – Bolero-ul, clipul formației Queen; nu lipsesc elemente de film SF (șoarecele astronaut), nici citatele celebre, care se adresează toate unui spectator avizat, capabil să le decodifice ca atare.

Cele două palierele sunt diferite, umorul, care își are propria autonomie, pe de o parte, și ironia implicită, pe de alta. Cele două nu se exclud, dimpotrivă, dar, deși conceput pentru spectatorii între 7 și 90 de ani, fac ca spectacolul să fie mai apreciat de publicul matur.

„Cenușăreasa” este o adaptare modernă a unei povești clasice, care mizează mai degrabă pe savoarea umorului, al unui umor la răstimpuri fulminant, decât pe candoarea minunării, dar o face în mod reușit, păstrând și întărind mesajul optimist al poveștii.

Teatrul Țăndărică

„Cenușăreasa” după Frații Grimm

Scenariu și regia: Felix Alexa

Scenografia: Marian Sandu și Oriana Pelladi

Light design și ilustrație muzicală: Felix Alexa

Coregrafie dans irlandez: Mara Cernat

Distribuție: Olga Ioana Bela, Liliana Gavrilescu, Daniel Stanciu, Gabriel Apostol, Simina Constantin, Dan Codreanu, Florin Mititelu, Ana Maria Bălescu

Foto: Andrei Roșianu