Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
Actrița suedeză Ingrid Bergman, alături de regizorul italian Roberto Rossellini, Canal Grande, Veneția, 1950.
Și el, și ea sunt creatori cunoscuți și recunoscuți. Destinele lor s-au ciocnit ca într-un film și au evoluat ca un film. La început a fost o scrisoare, pe care a primit-o el în 1948: „Dragă domnule Rossellini, v-am văzut filmele Roma, città aperta și Paisa și mi-au plăcut foarte mult. Dacă aveți nevoie de o actriță suedeză, care vorbește bine engleză, n-a uitat germana, nu are o franceză foarte fluentă și știe doar ti amo în italiană, sunt gata să vin să fac un film cu dumneavoastră”. Autoarea epistolei? Ingrid Bergman.
Mai departe n-a fost decât un pas. Imaginația s-a aprins și, odată cu ea, dorința. Roberto Rossellini o cheamă de la Hollywood în Italia, să joace în „Stromboli”. O telegramă, două scrisori și un sinopsis de la el, și actrița cu Oscar se prezintă pe platou. Pasiunea este, desigur, oarbă. Primul copil al cuplului Bergman-Rossellini, care stârnește scandal în SUA, dar și în Italia, unde Vaticanul se încruntă la ei, apare imediat. Povestea va continua, dar eroii ei nu vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți.
