În cadrul recent încheiatei ediții a Festivalului Național de Teatru, Revista Amfiteatru, nou apărută și în ediția print, a avut, pe 26 octombrie, la Hub FNT, sala Arce de la ArCuB, lansarea oficială. Pe lângă membrii redacției, au fost invitați artiști – regizorii și managerii UNTEATRU, Andrei și Andreea Grosu, regizorul Vlad Cristache, coregraful și regizorul Răzvan Mazilu, regizorul și managerul Teatrului din Constanța, Erwin Șimșensohn – care să vorbească despre relația critic–creator, critic–publicul de teatru, într-o dezbatere publică numită „Teatru în Amfiteatru – Critica de teatru azi” la care a participat un public numeros.

Încerc în continuare un rezumat al discuțiilor ample care au avut loc la lansarea de la FNT, tocmai pentru că mi se pare importantă o discuție despre critica de teatru și scopurile ei în aceste noi contexte sociale, culturale, teatrale, în care funcționăm. Iar unul dintre principalele scopuri ale Revistei Amfiteatru și una dintre ideile cele mai importante care au stat la baza ei au fost să creăm o publicație care să reîmprietenească critica de teatru cu publicul larg, tocmai pentru că acest teren s-a pierdut în ultimele decenii. Ne interesează să ne adresăm unui public cât mai larg. Într-o lume în care premisele pentru crearea unei reviste de teatru nu sunt tocmai favorabile – există Facebook, există bloguri – eu consider că este extrem de important să existe un cadru instituționalizat unde critica de teatru să se poată exprima. Iar asta din motive multiple. Iar cel mai important dintre toate este acela că această meserie a criticului de teatru – care a devenit pe cale de dispariție, tocmai pentru că până acum, nicio instituție publică, în 30 de ani, nu a fost interesată să o susțină – este absolut necesară într-o mișcare teatrală sănătoasă.

„E ușor să creezi o revistă nișată, în general e ușor să faci un produs pentru o nișă”, spuneam la dezbaterea de sâmbătă. „Așa cum e ușor să cobori totul în zona de cancan, cum s-a întâmplat cam cu toată presa culturală din cotidianele centrale. Noi nu vrem o revistă nișată și nici una de cancan cultural. Noi ne propunem aici să câștigăm aproape orice tip de public, să fim aproape de publicul care vine la teatru și să găsească în paginile noastre și cronică profesionistă, și povești despre oameni, pe care să-i descopere sau să-i (re)descopere. Mi se pare extrem de important ca oamenii să se (re)îndrăgostească de critica de teatru și să aibă încredere în ea. Și pariul cel mare este să arătăm ceea ce cam toată presa centrală s-a străduit să nege de câțiva ani buni încoace, și anume că oamenii au nevoie de cultură și de presă culturală de calitate.”

În dezbaterea de la Hub FNT, s-a vorbit și despre necesitatea unei reviste apărute pe print și despre responsabilitate unei astfel de publicații. Și dacă print-ul a pierdut teren în acest nebun secol 21, e important ca el să existe ca să putem contura o istorie a teatrului acestui moment…

Fiecare dintre cei prezenți a avut câteva intervenții pe care le voi consemna în continuare.

Mircea Morariu, critic de teatru: Eu scriu cronică de teatru din 1984 și asta datorită încrederii pe care a avut-o în mine o doamnă pe care o prețuiesc și o voi iubi cât timp voi fi pe acest pământ, Myra Iosif. Faptul că pe coperta primului număr al Revistei Amfiteatru se află figura lui Alexandru Darie e o coincidență… În 1983, venise la Oradea Alexandru Darie, proaspăt repartizat. Întâmplarea a făcut că locuiam unul aproape de celălalt. Ne-am cunoscut, iar el m-a întrebat dacă nu vreau să vin la repetiții. Așa am văzut cum se naște un spectacol. Așa am văzut ce minune este să vezi cum se desenează un decor pe o planșă. Maria Miu desena, de exemplu, în 1986, decorul de la Amadeus pe blocurile alea mari de desen care existau atunci. Și apoi, într-o seară, la o repetiție de noapte, am văzut pentru prima dată decorul ăla ca la operă. Extraordinar! Acesta este începutul meu în critica de teatru. În privința poveștii cu online-ul și revista tipărită… Noi vom aduce prin acest online nu doar libertate, ci și responsabilitate. Pentru că una este să te exprimi în mediul online așa, de capul tău, pe Facebook sau pe un blog, și alta este să existe un control instituționalizat. Pentru că asta oferă Revista Amfiteatru: o libertate de expresie, într-un cadru instituționalizat. Noi, în 1990, am câștigat libertatea. Dar am uitat și că există un control al libertății…

Albert Camus, în textele despre presă, spune că un cuvânt poate să omoare și că pentru fiecare cuvânt scris cel care semnează trebuie să răspundă. Cred că noi reușim în această revistă să ne asumăm această responsabilitate. E un cuvânt foarte important. Nu poți să faci critică de teatru dacă nu-i iubești și nu-i respecți pe cei despre care scrii. Chiar și atunci când îi critici, știi că ai de-a face cu niște creatori, cu niște sensibilități exacerbate. Că tu, critic de teatru, ai și tu dreptul tău la creativitate, dar nu poți să exiști fără munca lor, a creatorilor. Că ei sunt mai importanți decât noi, cei care le consemnăm activitatea. Asta cred că vom urma toți cei care ne-am adunat aici și tare mi-aș dori ca această revistă care s-a creat acum să continue și, mai ales, să lase urme!

M-am bucurat mult când am aflat că va fi și o variantă pe print. Pentru că da, e foarte ușor de accesat varianta online, dar n-avem nicio dovadă cât timp va rămâne. Și ne punem întrebarea, în momentul în care trebuie făcută o istorie a teatrului, ce ne facem? Multe instituții au acum monografii. Și ele se bazează pe cronici, pe afișe, pe caiete program… care încep să dispară din motive care mai de care mai fantasmagorice. Și nu pot să nu constat că deși avem 5 secții de Teatrologie în țară nu se mai știu face caiete program și afișe. Dragi creatori, profesionalismul nostru este legat de profesionalismul dumneavoastră. Nu ne cereți să fim profesioniști dacă dumneavoastră nu ne oferiți profesionalism! Așadar, da, apariția pe print este importantă!

Ce ne interesează să susținem în această revistă? Ei bine, nu ne interesează să susținem doar un anume fel de teatru. Nu înseamnă că pentru noi e important doar teatrul de artă și nu contează teatrul social. Ne interesează și teatrul social, și teatrul de artă. În măsura în care este teatru bun… Pe noi ne interesează să promovăm valoarea, să arătăm ceea ce credem noi că este valoros, să amendăm ceea ce nu credem că este valoros, cu argumente și respect față de munca celor care lucrează la proiectul respectiv.

Alina Epîngeac, critc de teatru: Eu cred foarte tare în cuvântul: „împreună”. Împreună în scris, împreună pe scenă, împreună între scenă și sală. Iar atunci când scriu încerc întotdeauna să păstrez un raport just între dragul, iubirea de colegi și produsul final de pe scenă. Pentru că așa cum suntem noi, cu picioarele în sală și măcar puțin, măcar cu vârfurile pe scenă, eu cred că suntem colegi în lumea teatrului. Nu e o bătălie între noi. Și, dacă ar fi să existe o bătălie, îmi doresc să fie să fie o bătălie a logicii și a argumentelor. Atâta timp cât îmi argumentez opinia, consider că drumul până la acel „împreună” este pe jumătate făcut. Cât despre print și online, cu toții ne-am mutat în online, toți avem în buzunar un telefon mult mai deștept decât îl credem noi, pe care îl scrollăm cu multă încredere și cu mare viteză. Informația vine peste noi buluc și noi ingurgităm cantități enorme din ea… Dar asta nu înseamnă că nu ne mai putem găsi timp pentru o ceașcă de cafea, într-un colț tihnit al casei, cu o revistă în mână. Și vă spun sincer, bucuria pe care am simțit-o când am pus mâna pe revistă a fost cu mult mai mare decât obișnuința pe care am căpătat-o atunci când dau două click-uri și ajung la articole. Încă mai avem un soi de nostalgie a obiectului.

Elena Coman, critic de teatru: Eu am început să scriu pe fundalul acestei idei preconcepute, aș vrea să cred, că nu mai e nevoie de critică de teatru, că tânărul teatrolog, critic de teatru nu are niciun viitor, motiv pentru care, în continuare, foarte puțini studenți vor să se îndrepte spre această specializare. Dar… a scrie despre teatru pentru mine înseamnă a mă duce mai aproape de creatori și de scenă. Toată activitatea mea de până acum m-a adus mai aproape de artiști din aceeași generație cu mine, m-a ajutat să intru în dialog cu ei și asta mi se pare cel mai important lucru. Nu suntem de părți diferite ale baricadei… Și mi-am mai dat seama de un lucru. Cronica de teatru e o modalitate foarte bună de promovare, fie pozitivă, fie negativă. Pe de o parte pentru artiști, pentru că ei au nevoie să fie cunoscuți, pentru ca publicul să afle ceea ce vor ei să spună pe scenă. Pe de altă parte, e vorba de comunitatea de oameni obișnuiți, care nu merg în mod normal la teatru, unde revista, textele pot ajunge și atunci cred că este și pentru criticii de teatru o posibilitate de promovare și de a-și aduce cunoscuții mai aproape de arta teatrului și a criticii de teatru. Căci și critica de teatru e o artă…

Andreea Grosu, regizoare: Noi vorbim dintr-o poziție specială, suntem reprezentanții unui teatru independent, iar pentru noi a însemnat enorm dialogul cu voi și înseamnă în continuare. Probabil că am început să existăm, pentru că voi ați dus mai departe vorba despre noi. E foarte complicat să ieși pe stradă și să începi să urli: „Noi facem teatru. Vreți să veniți să vedeți?” E cu rezultate minime. Dar pentru că ați început să ne povestiți și să vorbiți despre ce se întâmpla în teatrul nostru mic-mic de tot, am început să avem din ce în ce mai mulți oaspeți. Noi credem în hârtie, lucrăm cu hârtia, lucrăm cu texte… Eu cred că o astfel de revistă pe print poate să devină o colecție la care te poți întoarce oricând. Pentru noi e foarte important dialogul cu voi, criticii de teatru. Toată lumea are nevoie de un feedback. Nu contează cum e sau dacă ești pe aceeași poziție, e foarte bine că nu ești pe aceeași poziție, așa se naște dialogul, e ceva constructiv. N-avem cum să trăim într-o bulă în care să credem că tot ceea ce am vrut noi să spunem pe scenă ajunge la oameni. Poate că nu ajunge, poate e un punct de pornire pentru o conversație… Noi nu credem într-o zonă conflictuală. Știm că există tabere, dar noi n-am pus niciodată problema așa. La început n-am avut curaj să vă invităm, pentru că nu știam la ce vă chemăm și adesea am așteptat să ne bateți voi la ușă. Acum avem curaj și e important să ne spuneți și că nu v-a plăcut, că n-ați înțeles. Și e bine că se întâmplă asta. Credem în această libertate de exprimare. Și ni se pare foarte bine că existați!

Vlad Cristache: Mă bucur foarte tare că a apărut această revistă și pe print. Eu sunt un om care încă scrie cu pixul pe foaie… Cred că unul dintre lucrurile esențiale în teatru și pe care, mi se pare mie, îl pierdem din vedere și noi, ca realizatori, și voi, cronicarii de teatru, este publicul. Publicul larg. Ajungem să facem spectacole pentru a ne asigura contracte, așteptăm cronici bune ca să audă directorii de teatru, care, deși nu văd spectacole, aud în acest fel că au fost bune și cu ocazia asta ne invită pe noi să mai facem un spectacol. Și uităm din ecuație chestia cea mai importantă, faptul că noi trebuie să facem spectacole în care încercăm să fim sinceri, să spunem lucruri din sufletul nostru, pentru un public larg. De-asta mi se pare important că există o revistă care încearcă să ajungă la un public larg, că încearcă să popularizeze arta teatrului, mi se pare important că își propune să nu se transforme într-o chestie ultranișată în care singurii cititori suntem noi… Dacă stai să te gândești, cronicarul a apărut:

1. Ca să facă cunoscut oamenilor că există un spectacol de teatru la care ar trebui să meargă. Deci cred că una din funcțiile criticului de teatru este să aducă oameni în sala de teatru.
2. Când și-au dat seama cronicarii că pot să aducă oameni în sala de teatru, atunci s-au gândit: hai să triem spectacolele și să stabilim la ce ar trebui să se ducă oamenii și la ce nu.

Asta mi s-ar părea important să se întâmple cu această revistă: textele să ajungă la publicul larg, ca să-și îndeplinească aceste două funcții. Să aducă oameni în sala de teatru și să educe gustul publicului. În acest fel, cred că tragem toți la aceeași căruță.

Răzvan Mazilu: Sigur că e nevoie de critica de teatru. Iar eu, personal, mi-aș dori chiar o atitudine mai puternică, pentru că publicul trebuie să discearnă mai mult valoarea de șușă… Eu cred că e încă un haos. Trebuie să existe niște repere mai puternice și datoria criticului este să amendeze aceste lucruri. Impostura și nonvaloarea trebuie amendate. Ce mi-aș dori eu de la cronicarii care scriu despre musical este să crească odată cu noi, creatorii. Să fie siguri că dețin instrumentele de analiză a unui musical. Sigur că nici noi nu deținem instrumentele în totalitate, pentru că musicalul e un gen în continuă transformare și se transformă odată cu lumea, cu viața… De-asta cred că e nevoie să cercetăm cu toții în continuare. Eu mă documentez, descopăr lucruri de la un proiect la altul. Și asta îmi doresc: cronicarii să știe cât mai multe din secretele genului.

Erwin Șimșensohn: Aș vrea să pot să spun că nu e nevoie de critica de teatru, fie și ca să stârnesc o dezbatere, dar nu cred deloc asta. Cred în importanța criticului de teatru ca profesie!  Citesc tot ce se scrie, în diverse publicații, fie ele de specialitate sau pe diverse bloguri. Dar cred foarte tare în această opinie informată a criticului de teatru, care creează și generează repere. Atâta timp cât teatrul va avea o miză estetică importantă, opinia critică este extrem de importantă, pentru că el are repere. Cred în criticul care are o școală, un sistem de decodificare, are un mod de a analiza. Putem deschide o discuție legat de felul cum e percepută critica de teatru în zona vestică și în est. De impactul ei. Critica în Vest are un impact foarte mare asupra publicului, la noi mai puțin. Dar asta nu înseamnă că este mai puțin importantă. Eu cred foarte tare în criteriile profesionale. Și, ca manager, de multe ori, chiar dacă un spectacol are sau nu succes de public, cred că validarea lui de către critica de specialitate îți poate da o anumită direcție. Dar am și o critică la adresa colegilor regizori, actori… care sunt extrem de încântați de cronicile bune, atunci când ele există, și le folosesc ca mijloc de promovare și defilează cu ele, dar în clipa în care același critic de teatru care le-a ridicat în slăvi un spectacol îndrăznește să aducă argumente în contra unei creații, în acel moment criticul respectiv devine inamicul public numărul unu și este desființat cu argumente sub limitele decenței. Se întâmplă mult prea des acest lucru și cred că trebuie să ne păstrăm un tip de respect. Pentru că e nevoie și de critică negativă. Cât despre apariția pe print, cred că valoarea de arhivare este mare. Se arhivează mult mai bine și va sprijini capacitatea de a crea o memorie a zonei teatrale, a anumitor spații, a anumitor instituții, a unor artiști. Din acest motiv e foarte importantă o ediție tipărită.