Raluca Cîrciumaru, Teatrologie, anul II, UNATC București

În rubrica „Debut în Amfiteatru”, vă propunem noi voci în critica de teatru, studenți la facultățile de profil, care își doresc să facă practică în domeniu.

Spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, montat de Andrei și Andreea Grosu la Teatrul  „Radu Stanca” din Sibiu, are toate premisele unei rețete teatrale reușite încă de la literele de pe afiș. Acesta propune, cu îndrăzneală, o detașare totală de iluzii și platitudini într-un context care le-o cere în mod special: prima întâlnire dintre două cupluri unite de cadrul profesional. Minciunile frumoase și îndulcirea realității sunt înlocuite de grotesc, de indiscret, de jocuri crude și de urâtul adevăr.

Deși mefistofelică până în măduva oaselor, Ofelia Popii (Martha) nu-și confundă partiturile nicio secundă, reușind să scoată din ea un cu totul altfel de iad decât cel din „Faust” Actrița normalizează cu ușurință fiecare turnură inconfortabilă a textului, de obicei dusă în abstract. Este versatilă până devine de nerecunoscut, flexibilă într-un mod pe cât de firesc, pe atât de brusc, și de o senzualitate disperată, cu adevărat cuceritoare. Creează o „imagine tridimensională” a unei femme fatale ușor trecute, care însă nu și-a pierdut strălucirea, a unei fiice deopotrivă abandonate și controlate strâns de tatăl său și a unei femei delirante, prinsă atât de strâns în iluzia unui motiv de a trăi, încât uită regulile jocului. Toate acestea sunt servite cu performanța incredibilă de a jongla cu suferința unei femei monstruoase, care nu stârnește empatia și sensibilitatea spectatorilor în mod ostentativ. Ofelia nu o justifică pe Martha ei cu apucături grotești, cea adeseori insuportabilă. Nu-și cere iertare odată cu fiecare moment de vulnerabilitate, ci confirmă, prin acestea, că Martha este perfect umană și aproape de natura oricăruia din spectatorii din sală – ceea ce o face înfricoșătoare.

Revelația serii rămâne, totuși, Marius Turdeanu (George), care nu doar că își asumă cu resemnare transformarea căsniciei sale într-un iad personal, ba chiar demonstrează de-a lungul spectacolului că a devenit imun la tot veninul din cuvintele soției sale, că știe să se apere de el și, în final, că aproape îi place sadismul cu care cei doi soți mușcă unul din altul. Poza intelectualului ratat, sugrumat de zelul și de așteptările fiicei șefului universității unde predă, se dezvăluie treptat. Inițial, Marius Turdeanu este mic, umil în fața personalității exuberante a soției sale, însă trece printr-un proces de dezvăluire mai delicios decât dezinvoltura constantă a Marthei. Frustrat de vârsta sa și bântuit de trecut, George dovedește o stăpânire de sine și o pasiune interiorizată, pe care o reprimă voit, dar care folosește la a-i răspunde, în sfârșit, soției la tortură. Lipsa lui inițială de reacție și amărăciunea sunt nu numai profund umane, ci și propriul său stil de a transforma amărăciunea în putere. Băiatului oribil, cu o carte întreagă și necitită de frustrări, îi scapă cruzimea printre dinți, ca un accident forțat de neîmplinire și ură. Dacă Ofelia Popii în Martha este groaza, atunci Marius Turdeanu devine mila.

Spectacolul este susținut, în proporții mari, de relația de oțel dintre cei doi. George și Martha se urăsc atât de profund, încât și o privire, din colțuri diferite ale scenei, umple de magnetism întregul spectacol. Iar adevărul crunt, care îi ține încarcerați într-o închisoare casnică, este că oricât de tare s-ar detesta, sunt singurele persoane care se înțeleg și se cunosc reciproc. Este perfect probabil ca acesta să fie și motivul pentru care nu se pot suporta. Ofelia Popii și Marius Turdeanu joacă împreună cuplul Martha și George, iar Martha și George joacă împreună, în fața celor doi invitați, rolul unei familii. Asemeni unui moment de teatru în teatru, își întâmpină oaspeții, își spun poveștile despre fiul absent și, astfel, îi supun pe Nick și Honey la aproape două ore de tortură psihologică deși, aparent, sunt perfect politicoși cu aceștia și ostili numai unul cu celălalt. Cu acest prilej, și spectatorul se simte invitat la aceeași seară nepoliticoasă și excentrică, însă rolul său de voyeur îl scutește de orice fel de rușine. Regia lui Andrei și a Andreei Grosu nu face morală, nu stânjenește publicul prin subiectele tabu și abordările îndrăznețe, ci îl face martor la ceva inedit, senzual, curios și privat.

Ceea ce devine amețitor este ritmul alert în care tensiunea din „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” crește. Nu mai departe de sfertul spectacolului se ajunge la un apogeu aproape stresant, care continuă cu mici fluctuații, foarte sus. Deși lucrurile se intensifică încet-încet, senzația generală este aceea de prea mult, prea copleșitor. Totuși, acest fapt nu alterează calitatea extraordinară a piesei de a spune dintr-un suflu povestea dramatică, dar aparent obișnuită a unor căsnicii toxice.

Cuplul tânăr de musafiri spontani, construit în oglindă față de Martha și George, prezintă aceleași ingrediente: determinare socială, infertilitate și neajunsuri. Alin Turcu (Nick) conturează un rol în care e puțin prea provincial, nejustificat de sigur pe sine și plictisitor de plat. Continuă, pe o singură coardă, tot spectacolul, indiferent de cât de tare deraiază lucrurile. Această abordare simplistă funcționează, totuși, în a sugera superficialitatea trecătoare a tinereții și ușurința de a semna un pact cu diavolul. Puținele nuanțe ale partiturii sale sunt suficiente pentru a face plauzibilă trădarea spontană a ceea ce a cunoscut toată viața, în detrimentul tentației și pentru ceea ce pare a fi o oportunitate de a avansa în carieră.

Cezara Crețu (Honey) este distribuită în cel mai inflexibil și mai puțin schițat rol al piesei de Edward Albee, însă nu se lasă folosită drept o unealtă spre înaintarea situației. Aceasta are grijă de Honey, de rolul său, și, deși îi păstrează intact spiritul frivol și simplu în gândire, adaugă, pe lângă naivitate nativă, o naivitate voită, o dorință de a rămâne copil, mai repede decât a avea un copil. Pe ea, se citește limpede încercarea de tip Peter Pan de a râde, de a se entuziasma de cântece și jocuri (fără a bănui cât de întunecate vor deveni) și de a bea puțin prea mult Brandy. Momentul în care își descrie visul ia o întorsătură disperată, dramatică, iar actrița reușește să construiască un punct de pornire puternic pentru isteriile care urmează în spectacol, aproape pregătind spectatorul pentru ceea ce rămâne să se întâmple din acel moment.

Scenografia, semnată în mod familiar de Vladimir Turturică, nu încearcă să distragă de la relațiile foarte bine conturate dintre personaje, acompaniind interpretarea celor patru cu un minim necesar. Viziunea este una cu atât mai plăcută cu cât reprezintă casa (goală) a lui George și a Marthei, din care, în mod simbolic, se poate spune că nu a mai rămas decât un candelabru frumos, dar singur, atârnând de dragul aparențelor în sufrageria săracă. Scaunele devin singura bucată de decor cu care se poate jongla, iar unica sticlă de alcool ține loc și de whiskey, și de brandy, și de spirt, și de gin, într-o curățenie care, suprapusă peste dezordinea spectacolului, păstrează echilibrul în dezechilibru.

Astfel, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de la Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu zâmbește arătându-și colții spre spectatorii săi. Spectacolul servește la rece o lecție despre cruzime, despre existențe ratate și despre iluzia de a trăi, din care nu reiese o morală anume, ci un spectru, din care fiecare persoană din public își alege propria concluzie: mereu amară, mereu sperând la mai bine.

Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu

„Cui i-e frică de Virginia Woolf?” de Edward Albee

Regia: Andrei și Andreea Grosu
Scenografia: Vladimir Turturica
Manager proiect: Claudia Maior

Distribuție: Ofelia Popii (Martha), Marius Turdeanu (George), Cezara Crețu (Honey), Alin Turcu (Nick)

Photocredit: TNRS, Dan Şuşu