Inteligibilitatea este punctul zero al oricărui act artistic. Această calitate se comportă ca un punct fix în jurul căruia se poate construi coconul unui concept. Cât de ambiguu sau de precis vreau să spun o poveste, cât de mult contează fixarea cronologiei şi a spaţiilor, cât de incertă vreau să fie atmosfera. Există constructuri al căror scop declarat este acela de a se juca insinuant cu percepţia şi receptarea spectatorilor, care îşi propun să deruteze şi să inducă doar stări şi senzaţii dincolo de orice fir narativ. Alegerea dozajului acestui ingredient de neînlocuit din reţeta unui spectacol este de multe ori determinantă pentru reuşita sau eşecul întregii viziuni.

Spectacolul „In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson, în regia Alexandrei Penciuc, are drept carcteristică principală ambiguitatea lăsată la jumătatea distanţei dintre asumare şi aleatoriu. Într-o atmosferă de science-fiction sugerată elegant de Tudor Prodan, cu mijloace simple, cu un ecran subţire ce este destinat proiecţiilor şi totodată închide cumva ca într-o cutie translucidă existenţa personajelor, cu obiecte-simbol, materiale de efect şi corpuri luminate inteligent, premisele vizuale pentru o experienţă spectaculară inedită sunt promiţătoare. Sentimentul că te afli în prezenţa unei poveşti desprinse de pe marile ecrane, direct „din mantaua” lui Alien creează un orizont de aşteptare foarte precis. Atenţia e captată şi curiozitatea stârnită. Orice consumator de SF-uri e pe jumătate cucerit.

Dezamăgirea celor care gustă plot-urile complicate, cu situaţii paradoxale şi complicaţii care să răsucească realitatea, în care e verosimil ca un om să îşi fie lui însuşi mamă şi tată, de exemplu, printr-un paradox spaţio-temporal complicat, este mai mare decât a celor care nu au nicio idee despre lumile paralele şi plurivers. Timp de aproape două ore aştepţi acel twist, acea răturnare care să explice sensul scenelor care curg cu prea puţine puncte de legătură între ele. Două cupluri au dialoguri animate de acţiuni scenice, dar al căror sens scapă mereu printre degete. Tot aştepţi ca punctele pe care le desenează aceste conversaţii să se lege cu un fir roşu lămuritor şi să poţi trasa un contur al situaţiilor. Dar aşa ceva nu se întâmplă până la final. Nu există o dezvoltare a relaţiilor dintre personaje, nu există un parcurs, iar povestea se amestecă incomprehensibil, până când ajungi să renunţi să îţi doreşti să mai înţelegi ceva.

În primul rând trebuie să citeşti un synopsis măcar, să te documentezi despre subiect, piesă şi autor dacă vrei să speri să înţelegi cine e cine în spectacol. Fără o lectură anterioară şi familiarizare cu subiectul e aproape imposibil să intuieşti, să ghiceşti măcar că aceeaşi actriţă, Cătălina Moga, joacă două ipostaze ale aceluiaşi personaj la vârste diferite şi pe nepoata ei, la trei momente diferite în timp. Confuzia e cu atât mai mare cu cât şi pe nepoată o cheamă tot Sylvia. Nimic din joc, din relaţii, din intenţii, din raportarea celorlalte personaje la ea, din discurs sau acţiune nu te ajută să recunoşti schimbarea de la un personaj la altul. Pare cel mult bizar ca de la un moment dat să i se spună „Mamă” de către un bărbat ce pare a avea aproximativ aceeaşi vârstă. Şi atunci încerci să găseşti explicaţii personale, inspirate din cultura science-fiction personală: oare e un timp în care Sylvia călătoreşte înainte şi înapoi, oare doar noi o vedem la aceeaşi vârstă, oare e robot, oare e totul doar în imaginaţia ei, oare acţiunile sunt simultane realităţi diferite, oare cel care pare a-i fi iubit e de fapt doctorul ei, oare e internată într-un centru de cercetare, oare e extraterestră, oare, oare, oare. Şi printre atâtea întrebări şi posibilităţi pierzi contactul cu realitatea spectacolului care devine doar un suport pentru gândurile şi fantezia fiecăruia. După ce te împaci cât de cât cu o posibilitate validă, la final aceeaşi femeie cu vârstă interşanjabilă devine fiica celui căruia îi fusese mamă. Cel puţin asta vezi. Asta ţi se spune. Şi nu ai de unde să bănuieşti că, de fapt, nu e tot ea, ci un alt personaj, din 2055, care se pregăteşte de prima ei misiune în spaţiu, împlinind astfel visul bunicii care în 1969 se îndrăgostise de un astronaut.

Ambiguitatea acestui spectacol nu este din zona experienţelor senzoriale, nu are nimic în comun cu transa metaforelor pe care le imprimă performance-urile care în mod deliberat caută deruta. Pur şi simplu o poveste frumoasă despre maternitate şi iubire şi vise şi efortul de a rămâne împreună e spusă atât de complicat şi întortocheat, încât se pierde orice sens. E nu doar greu de urmărit şi ghicit cine când spune ce, ci confuzia generală devine chiar agasantă pentru concentrarea cuiva care chiar vrea să dibuiască sensul a ceea ce vede. Nu poţi pretinde publicului să privească şi să asculte o poveste lăsându-se purtate de atmosferă atâta timp cât atmosfera devine artificiul care să justifice un ghem de informaţii din care nu se poate dibui un capăt de la care să se poată porni în căutarea sensului.

Jocul actorilor e asumat şi conform cu principiile unui „aici şi acum” pe care spectacolul nu îl precizează de niciun fel. Joacă scenă cu scenă în virtutea dezvoltării scenei respective, dar nu au niciun punct de legătură pentru cea următoare. Secvenţele au coerenţă doar în sine, iar interpretarea foarte naturală şi firească nu e suficientă pentru a le ajuta să devină un tot inteligibil. Pare că fiecare ştie ce spune şi de ce, dar doar pe o perioadă foarte scurtă. Rezolvările şi motivaţiile actorilor au valabilitate redusă şi funcţionează doar de la o replică la alta, fără să poată crea un arc peste întreg parcursul.

Într-o magmă wannabe specială, cu proiecţii şi efecte de lumină, jocuri de oglinzi şi capete de coloane dorice roşii patru actori emoţionează în scene scurte de câteva minute. „In Event of Moone Disaster” este o colecţie de scene disparate într-un efort de spectaculozitate sofisticată eşuată în inteligibilitate. E nevoie de un punct fix solid pentru a putea plia timpii şi spaţiile unei acţiuni şi de explicaţii date inteligent pentru a nu rămâne la stadiul de intenţii onorabile neîmplinite.

Unteatru

„In Event of Moone Disaster” de Andrew Thompson

Regia: Alexandra Penciuc

Scenografia şi video: Tudor Prodan

Cu: Cătălina Moga, Mihai Smarandache, Emil Măndănac, Mădălina Anea