La începutul fiecărei luni, vă propunem în Colțul cu Povești o plimbare prin viața artiștilor de altădată, ale căror istorii de viață au rămas în marea istorie a lumii…

Vincent van Gogh este un cosmopolit, cu alte cuvinte, nici olandez, nici englez sau francez, ci pur și simplu un om. Duce o viață minunată neavând nimic, dar posedând totul. Pentru el, în dragoste există mult mai multe lucruri decât au obiceiul oamenii să caute. Vincent van Gogh știe că lumina strălucește în întuneric. Prin întuneric spre lumină. ,,Arta” lui este omul adăugat naturii. Vincent van Gogh nu este o fântână publică, nici felinar de piatră sau de fier. El are nevoie să trăiască printre prieteni, printre ai lui, nu printre străinii care se plimbă pe stradă și își caută mai departe de drum. Cu toate astea, Vincent van Gogh are nevoie uneori să dispară ca să năpârlească, nu poate rămâne pe loc, altfel nu ar ieși niciodată din boală ca un om nou. Vincent van Gogh a trăit mereu în apropierea morții, a nebuniei, a mizeriei, fiindcă a purtat în suflet un foc imens, la care nu a venit nimeni niciodată să se încălzească. Nimeni, în afară de Theo.

Vincent van Gogh s-a născut pe 30 martie 1853. Viața lui a fost un tablou în cele mai agresive nuanțe. Unii spun că a fost un artist ireproșabil, alții spun că a suferit de glaucom, motiv pentru care ar fi văzut în jurul unei surse luminoase o margine cu mai multe culori, asemănătoare curcubeului. A iubit câmpul, țăranii, pescarii și prostituatele, pictura lui, din ce în ce mai ambițioasă, mai imperativă, caracterizându-se în timp prin trăsături tactile de impasto, cu pete enorme de tonuri foarte impure. La fel ca viața lui, mizeră, pătată de boală, o construcție ostilă, absurdă, cea mai poetică închisoare pentru o pasăre pierde-vară, care, mereu în colivia ei, simte cu toată tăria că primăvara ar putea fi și ea bună la ceva, dar nu-și amintește la ce, totul e atât de confuz. Oare să-și facă un cuib, să-și hrănească puii, să-i crească? De fiecare dată se izbește cu capul de gratiile coliviei, care rămâne mereu acolo, iar pasărea înnebunește de durere. Scoate o foaie de hârtie și-i scrie lui Theo:

,,Nimeni nu va putea spune vreodată ce anume te izolează, ce anume te ferecă, ce anume pare să te îngroape, dar simți, totuși, în juru-ți ceva ca un fel de barieră, ca niște zăbrele, ca niște ziduri. Toate astea-s doar închipuire, halucinație? Nu cred. Iar apoi te întrebi: o fi pentru multă vreme, Dumnezeule? O fi pentru totdeauna, o fi pentru eternitate? Știi, cred că numai dragostea adâncă, adevărată, dărâmă zidurile închisorii. Prietenia, fraternitatea, dragostea, toate astea deschid porțile închisorii prin puterea lor atotbiruitoare, prin vraja lor atotputernică, dar cine nu are parte de ele rămâne în continuare în moarte.”

Theo a fost fratele mai mic, fratele mai mare, tatăl, mama, sora, prietenul și iubita lui Vincent van Gogh. A fost destinatarul multelor scrisori, gânduri, lovituri, toate încasate cu blândețea celui care știe să primească, să asculte și să creadă în continuare. Fără a-i pune vreodată talentul sub lupă, Theo alege să-și susțină fratele fără restanțe în dragoste, loialitate sau bani. Rămâne până la final protectorul artei, al poeziei, al naturii din sufletul lui Van Gogh, aceste mici detalii necesare omului pentru a trăi cum se cuvine. Totodată, rămâne și protectorul nebuniei, al maladivului, al bolii. Mici detalii suficiente omului pentru a nu mai trăi cum se cuvine. Dar Van Gogh este un om al contradicțiilor, al extremelor, e același nesuferit pe care îl ierți pe loc pentru bunătatea și blândețea lui. Fie că sare cu briciul la gâtul prietenului său bun, Gauguin, fie că ia o târfă de pe stradă și aproape că o face soția lui.

,,Să nu-ți închipui că mă consider perfect sau că-mi imaginez că sunt deasupra oricărei critici, când atâția oameni vorbesc despre caracterul meu imposibil. Mi se întâmplă adesea să fiu melancolic, susceptibil și necomunicativ; să-mi fie dor de afecțiune, ca și cum mi-ar fi foame și sete; să mă arăt indiferent și răutăcios atunci când mi se refuză această afecțiune, iar uneori să vărs chiar gaz pe foc. Nu-mi place prea mult tovărășia celorlalți, adeseori mi-e penibil și insuportabil să-i frecventez ori să stau de vorbă cu ei. Ai idee, însă, care-i originea acestei stări de lucruri – în mare parte, cel puțin? Pur și simplu nervozitatea mea; sunt extrem de sensibil, din punct de vedere atât fizic, cât și moral, toate acestea datând de pe vremea anilor mei negri.”

Nimic nu se compară cu mândria și răutățile unui om înfundat în sărăcie și în mizerie. A celui neiubit, abandonat, chinuit și nesigur. De multe ori, dacă suntem buni, putem transforma totul într-o poezie, cu riscul de a nega realitatea și de a construi alta la schimb. Uneori, de dragul omului care a fost Van Gogh, a omului pe care vrem noi să-l vedem acum, alteori de dragul picturii.

,,Deși stă în firea noastră să fim propriul nostru dușman, încep să văd din ce în ce mai limpede că omul propune și Dumnezeu dispune. Mai presus de faptele noastre bune și rele, există o forță de-o putere infinită. Poartă-te cu înțelepciune în împrejurările în care te afli, cu atâta înțelepciune, încât s-ar putea să devii pur și simplu pictor. Când ești iubit, devii mai om, un om mai complet, mult mai ușor decât fără iubire.  Și, cu cât ești mai iubit, cu atât e mai bine.”

Van Gogh împărtășește cu fratele lui predicile pastorului care nu a reușit să fie. Acesta a fost primul eșec dintr-un lanț lung de eșecuri, care n-au făcut decât să crească în el un sâmbure autodistructiv, dar care nu i-a răpit niciodată dreptul de a se socoti un om între oameni. Iar legătura lui cu oamenii s-a făcut prin pictură, un dar valoros, mai valoros decât însăși viața.

,,Afară, câmpia arată tristă, ogoarele nu oferă decât un peisaj presărat cu mici grămăjoare de pământ negru, smălțuite cel mai adesea cu zăpadă; iar, din când în când, câteva zile de ceață și de noroi; un soare roșu, seara și dimineața, ciori, iarbă uscată, verdeață veștedă și putrezită, tufișuri negre, iar ramurile plopilor și ale sălciilor – rigide ca niște sârme profilate pe un cer mohorât. Văd toate astea în trecere și le găsesc în armonie cu interiorul caselor, sumbre în aceste sumbre zile de iarnă. În armonie și cu înfățișarea țăranilor, a țesătorilor. Țesătorii, pe care nu-i aud plângându-se, dar care au o viață grea…”

Van Gogh alege să trăiască în mijlocul lucrurilor pe care le pictează, căci natura, oamenii sunt în fiecare zi noi și diferiți. Dacă la început și-a dorit să pară că țăranii lui sunt pictați întocmai din pământul pe care-l însămânțau, de la un punct încolo are loc o explozie de culori, pentru că pictura sumbră de până atunci nu mai corespundea sentimentelor pe care voia să le exprime. Totul capătă viață, intuiția îi dă de înțeles că nu mai are mult de trăit, că poate la un moment dat își va tăia o ureche în plină criză sau că se va sinucide fără să dea nimic de bănuit cu patru zile înainte, când îi expediază ultima scrisoare lui Theo. Doar cele aproximativ 900 de picturi și 1100 de desene și schițe vor face din cei 37 de ani un infinit, o spirală amețitoare de culori vii și emoții puternice.

,,Aș vrea să fac portretul unui prieten artist, care visează la lucruri mărețe, care lucrează așa cum cântă privighetoarea, fiindcă așa e firea lui. Omul acesta va fi blond. Aș vrea să pun în tabloul acesta aprecierea, dragostea pe care i-o port. Îl voi picta întocmai cum e, așadar, cât mai fidel cu putință, asta pentru început. Dar numai așa tabloul nu e gata. Ca să-l termin, voi deveni un colorist arbitrar. Exagerez nuanța blondă a părului, merg până la anumite tonuri portocalii, la crom, la un gălbui-pal. Iar îndărătul capului, în loc să pictez peretele banal al unui apartament meschin, pictez infinitul, fac un fond simplu din albastrul cel mai fastuos, cel mai intens pe care-l pot prepara, și, datorită acestei combinații simple, capul blond, luminos, proiectat pe fondul acestui albastru fastuos, capătă o nuanță de mister, ca steaua în azurul profund al cerului.”

Scrisorile lui Van Gogh către fratele lui mai mic, Theo, rămân unele dintre cele mai frumoase picturi din literatură, un așternut tare pentru toate gândurile rele, pe care le scoate de la o mare adâncime. Acolo unde stau laolaltă durerea și multe, multe floarea-soarelui.