Femeia şi bărbatul – vechea poveste. Sau nouă, de ce nu? Ştim, ştim prea bine că suava şi tandra fiinţă lipsită de apărare are nevoie de un umăr pe care să îşi sprijine suferinţele, de un piept la care să îşi plângă sensibilităţile şi de un braț care să îi clădească un cămin. Iar el – puternic, curajos, cu pieptul dezgolit în bătaia vânturilor şi a gloanţelor, mereu dispus să se sacrifice pentru ea, monumental, splendid şi erou. Dacă bărbatul şi femeiea ar fi fost să fie aşa, omenirea era demult dispărută din cauze naturale: moarte prin plictiseală. El şi ea aşa cum îi ştim din poveştile romanţate n-au nicio legătură cu ei, cei din viaţa reală. Nici el nu e atât de rudimentar şi dibaci doar la îmbinat lemne şi şuruburi, nici ea nu e atât de năcăjită şi plăpândă şi neajutorată atunci când trebuie să bată un cui. Nuanţele, dragele de ele, ne salvează de la o existenţă simplistă şi stupidă. Şi tot ele, nuanţele, ne feresc de radicalizări periculoase şi ilogice. Bărbatul şi femeia pot face oricând schimb de roluri, iar ăsta e tot farmecul.

Spectacolul „Venus in fur” de David Ives, montat de Elena Morar la Unteatru are ca temă schimbarea raportului de putere dintre sexe. Un dramaturg aflat la prima sa tentativă de a fi regizor acceptă ca la finalul unei zile de casting să dea replica unei actriţe ajunse în întârziere. El e pur şi simplu frustrat de lipsa unei actriţe potrivite pentru rolul pe care l-a scris, ea pare că nu are nicio şansă, e frivolă, superficială şi haotică, dar odată ce începe scena, Vanda cea vorbăreaţă şi dezlânată se transformă în Wanda cea de viţă nobilă, elegantă, asumată şi sigură pe sine.

Alternanţa dintre scenele dintre personajele ficţionale din piesa inspirată de scrierile lui Leopold Von Sacher-Masoch – Severin şi Wanda – şi scenele dintre personajele ramei – Thomas Novacek şi Vanda – curge în favoarea femeii care capătă odată cu fiecare nouă situaţie un ascendent asupra bărbatului: scepticismul lui se transformă în mirare, apoi în seducţie, apoi în subjugare şi supunere. Cei doi actanţi ai personajelor victoriene parcurg acelaşi traseu al jocului de-a puterea, însă ingredientul care lipseşte este consimţământul de comun acord. Regizorul devine sclavul actriţei fără voia sa, pe nesimţite aproape, sau, poate, îşi doreşte acest lucru inconştient şi se lasă purtat de instincte de care nu se ştia capabil, acaparat fiind de mirarea în faţa propriilor reacţii.

Spectacolul are eleganţa de a nu deveni o demonstraţie de feminism sălbatic, ci, dimpotrivă, păstrează un unghi obiectiv din care povestea e spusă cu o măsură bine echilibrată. Nu îţi e nici prea milă, nici nu condamni prea aspru pe niciunul dintre personaje. E o poveste uşor perversă, picantă şi, de ce nu, excitantă despre raporturile de putere interşanjabile dintre doi oameni care se joacă periculos. Intensitatea scenelor e bine augmentată cu acţiuni şi câteva surprize care au roul de a menţine atenţia într-un hăţiş de text ce poate deveni confuzant. Amestecul de timpuri şi situaţii şi jocurile pe roluri se amestecă foarte omogen şi creează o atmosferă în care de la un moment dat nu mai e atât de important cine e cine, ci cine pe cine reprezintă de fapt.

Silvia Helena Schmidt şi Richard Bovnoczki au o relaţie foarte bine definită pe scenă şi au găsit împreună cu Elena Morar balamalele precise ale relaţiei dintre personaje. Două roluri deloc facile devin arme de seducţie în mâinile lor şi reuşesc să compună un joc complex bine ponderat. Silvia Helena Schmidt îşi delimitează foarte precis personajele pe care le interpretează şi găseşte mijloace de expresie potrivite atât pentru actriţa ce vrea să lase impresia de pradă facilă şi femeia victoriană, rigidă, aspră şi puternică. După un început uşor strident, odată ce îşi ia timp să separe intenţiile, jocul său capătă forţă şi rotunjime şi până la final găseşte ritmul just al fiecărui personaj în parte. Richard Bovnoczki primeşte o partitură care îl scoate din zona sa de confort şi construieşte un parcurs foarte stabil, pornind de la o situaţie realistă, pe care o controlează cu lejeritate, până la un deznodământ la temperaturi înalte, la care ajunge pas cu pas şi îl controlează fără a apela la vulnerabilitatea şi emoţia pe care este foarte stăpân.

„Venus in fur” la Unteatru este un spectacol-experienţă care pune pe masă teme de dezbatere fără a milita pentru ele. Componenta artistică, estetică, nu este depăşită ca pondere în scenă de interesul social implicit. Spectacolul îşi spune povestea lui, iar ideile pe care le pune în discuţie rezidă din situaţiile de joc, deloc tezist sau ostentativ. Poţi, într-adevăr, să te gândeşti în linişte, după ce pleci acasă, la câteva ipoteze murmurate pe dedesubtul replicilor, fără a ţi se anula bucuria de a fi asistat la un act artistic de calitate.

Teatrul Untearu

„Venus in fur” de David Ives

Regia: Elena Morar
Scenografia: Ileana Zirra
Costume: Ioana Noir
Light design: Dragoș Mărgineanu
Cu: Silva Helena Schmidt și Richard Bovnoczki