Ajuns la a XXIII-a ediție, Festivalul Teatrului „Alexandru Davila”, de la Pitești, este încă o dovadă, în perspectiva geografiei de gen autohtone, a eficienței modificărilor de concept, în cazul de față prin decizia managerului Nicolae Poghirc și a echipei lui: redenumit, de la trecuta ediție încoace, Festivalul Internațional de Studio și de Forme Noi, proiectul așază evenimentul argeșean alături de experiențe inteligent remodelate, cum ar fi, spre exemplu, cele de la Timișoara ori Oradea (deja cu „vechime” în acest sens). Vreau să spun, structurii inventate cu circa jumătate de veac în urmă de Valentin Silvestru (și nu numai) i se aduce (prea lent, totuși) corecția necesară: de la o hartă specializată zonal (în sensul fiecărei instituții teatrale care își asuma un pariu unic – teatru scurt, teatru antic, monodramă, dramaturgie românească, dramaturgie contemporană etc. – oferind doar asta, egoist, în definitiv, publicului său), care, ca să zic așa, genera preeminența specialiștilor ca spectatori, la deschiderea către o paletă mai largă de retorici și, pe cale de consecință, la o adresabilitate mai vastă, dar și la o formă mai generoasă de educare/formare a publicului. Asimilând în titulatură ideea de „Forme noi” – cuvânt, din fericire, extrem de elastic –, dar și mizând pe o selecție deosebit de inspirată, semnată de criticul de teatru Ludmila Patlanjoglu, ediția din această toamnă a adus pe scândura piteșteană 16 teatre cu 18 spectacole pentru adulți, cărora li s-au adăugat, diminețile, 16 reprezentații cu spectacole pentru copii itinerate și în alte localități ale județului și susținute de actorii a 7 teatre de gen. Un efort nu doar lăudabil, dar și de urmat drept pildă. Fiindcă nu doar motivat de condițiile costurilor actuale de turneu fiecare teatru ar trebui să aibă festivalul său, dar și de, ca să zic așa, cele etimologice, căci festivus înseamnă „sărbătoresc”, „de sărbătoare”, ceea ce poate/este necesar să provoace o stare de spirit specială în primul rând arealului în/pentru care respectivul teatru există.

Lucru ce începe să se întâmple și la Pitești. Nume fundamentale ale artei teatrale, aparținând tuturor generațiilor, s-au asociat pentru reușita proiectului, atât în sensul spectacolelor prezentate, cât și al colocviilor, în al doilea caz fie și numai dacă am reține prezența în cadrul Forumului Tinerilor Regizori (inițiat la trecuta ediție a Festivalului de la Pitești) a lui Silviu Purcărete, savuros și-n răspăr spectacol prin sine însuși. Cu mențiunea că nu am reușit să văd reprezentațiile din prima zi („Ai mei erau super”, montat de Cristian Ban la Arad, și „Familia Addams” al lui Răzvan Mazilu, de la Excelsior), sunt de notat, pe toate palierele spectacologice, noile propuneri retorice ori instrumentale (formele noi, altfel spunând, deși rămân la convingerea că în artă, în general, și în cea teatrală în mod deosebit, strategia novatoare e sinonimă cu arta combinatorie, fiindcă elementele care permit jocul, chiar dacă nu sunt infinite, cel puțin tind către nelimitat), dar și ingeniozitatea și coerența fără de care înțelesurile rămân goale de conținut, iar plictisul consecință unică.

Imagine din spectacolul „Limite”

La nivelul dramaturgiei, dincolo de clasici–monedă forte precum O’Neill ori Cehov (de adăugat Alecsandri în citirea lui Alexandru Dabija), patru mi s-au părut partiturile dramaturgice memorabile ale festivalului: pe de o parte cele susținute în recitaluri de actor („Povestea păsării fără cuib” de Ada Lupu, Teatrul Național „V. Alecsandri” din Iași, „O casă pentru oi și visuri” de Zdrava Kamenova, coproducție bulgaro-germano-elvețiană, „Limite” de Mihaela Michailov și Radu Apostol, Centrul Educațional de Teatru Replika din București), pe de alta textul realizat de Radu Afrim împreună cu actorii Teatrului Tineretului din Piatra Neamț pentru spectacolul „Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”. Ada Lupu și bulgăroaica Zdrava Kamenova și-au jucat ele însele textele, cel de la Replika fiind asumat persuasiv de Mihaela Rădescu. Dacă Iris Spiridon (pentru Ada Lupu) și Radu Apostol (pentru Mihaela Rădescu) ar mai fi avut spațiu de inventivitate, în folosul peticului, în primul caz, și al augmentării eficienței polemice în al doilea, spectacolul Zdravei Kamenova, în regia Gerganei Dimitrova, se constituie, cred, într-un exercițiu-model de o rară virtuozitate și știință a adecvării instrumentarului atât actoricesc, cât și tehnic, totul plecând de la un text de o poetică extraordinară. Poveștile se întrețes din planuri temporale distincte, de la cel al strămutării de populații din vremea războaielor balcanice din 1912 – 1913, trecând prin stupiditatea frontierelor și ridicolul unor normative comunitare mustind în întâmplarea vacii Panka, până la cel SF al unei viziuni a viitorului prin ochii fără vedere ai prezicătoarei Vanga cea ghicind în cuburi de zahăr (nimic aici nici din Mama Omida, nici din Petrache Lupu de la Maglavit, nici din „străluminații” de pe la televiziunile noastre, ci, mai degrabă, o stare amintind de versurile unui vechi hit al grupului Phoenix, „Nebunul cu ochii închiși”). Între acestea, încă trei sau patru planuri existențiale dintr-un cosmos al migrației, al ființei omenești pierdute în încâlceala violențelor de tot felul, cu imagini cărora li se estompează identitatea, cu sunete bizare, deși, evident, manifestul politic nu se diluează nicio clipă.

Spectacolul lui Radu Afrim e, într-o anumită măsură, un story-translate al operei regizorului, utilizat fără complexe pe calea unor monologuri impecabil individualizate. Societatea de translatat, via indivizi cu vocația tipologiei, într-un univers de peste un veac (de singurătate, oare?), dă regizorului ocazia unei lămuriri tandre cu propriile personaje, iar acestora, grație actorilor, prilejul unor partituri de o deosebită efervescență în care ludicul e la el acasă.

Imagine din spectacolul „Legaturi primejdioase”

La polul opus, lipsa traducerii textului spectacolului sosit din Armenia – „Hunt for Stalin” -, de la Teatrul H. Paronyan, i-a deservit fundamental acestuia care și așa s-a dovedit destul de puțin profesionist ținut sub control; pe de altă parte, citirea lui Laclos de către Christopher Hampton – Legături primejdioase, Teatrul Mic – nu-mi pare nicidecum cea mai fericită cu putință, în pofida eforturilor lui Cristi Juncu și a actorilor care, de altfel, simt foarte bine comedia și dedesubturile ei, unde numai de râs nu mai e, ci de viciu și aberație existențială, totul în culorile și formele exuberante ale Cristinei Milea; în fine, „Eine kleine Nachtmusik”, recitalul lui Lari Giorgescu în viziunea lui Gigi Căciuleanu, m-a dus încă o dată cu gândul la celebrul adagiu al lui Horatius, „Parturient montes, nascetur ridiculus mus” (habar nu am de unde i s-o fi năzărit lui Alecsandri că „tot românul e născut poet”).

Dincolo de virtuțile dramaturgice evidente (ori evident lipsă), ale spectacolelor, tematic opțiunile au țintit condiția umană în dimensiunile ei familiale, dar și social-politice. Spectacolul lui Bocsárdi László după Maria Wojtyszko, de altfel, se și cheamă „Sam sau Introducere în viața de familie”, iar scena însăși e interiorul unui aparat foto (decorul îi aparține lui Bartha József) care memorează secvențele dinamice ale pubertății lui Sam (Erdei Gábor) cel sprijinit de îngerii săi hârciogi (Kónya-Ütö Bence și Bocsárdi Magor) pentru care (costumele create de Kiss Zsuzsanna sunt martore) yin și yang sunt ciudați homunculi în alb-negru. Văzută dinspre interior, lentila aparatului e o oglindă dincolo de care, uneori, au loc întâmplări sub semnul vegetalului, exoticului de grădină, continuu însă aceeași lentilă reflectă și traduce viețile celor din sală prin desfășurările din scenă, puse sub semnul unei ironii fără leac. Părinții (Márkó Eszter și Pálffy Tibor), Viola (Korodi Janka), Maia gătește, iubita Tatălui (Pál Ferenczi Gyöngyi) și toți ceilalți intră într-un dans nebun al situațiilor de un haz nebun, într-o lume transparentă pentru care burlescul e-n camera de alături.

Imagine din spectacolul „Salba dracului”

În aceeași ordine tematică, sub semnul hazului lui Alexandru Dabija citind secolul al XIX-lea se înscrie „Salba dracului”, după Alecsandri, de la Galați și, de o complexitate superioară narativ, „Billy Șchiopul”, în viziunea lui Vlad Massaci, de la teatrul constănțean. Mai departe, evadând din vreun strict tematic în câmpul liber al experiențelor (și experimentelor) teatrale, desigur, „Pescărușul” lui Andrei Șerban realizat la Unteatru. Mai totul pare la superlativ în acest spectacol (chiar dacă, pe alocuri, timpul pare a avea prea multă răbdare…). Ideea poveștii care se clădește direct în fața spectatorilor, tocmai pentru că ea preexistă, și asta nu doar cehovian, generează intarsii de teatru în teatru când direct, când discret, când asumând inclusiv spectatorii. De la bun început, povestea se construiește umăr la umăr cu actanții, fiecare actor individualizându-și exemplar și memorabil personajul. Evident, Claudia Ieremia (Arkadina) orchestrează cu haloul superstarului în vacanță inevitabilă „comedía/comédia” cehoviană în care se intră gravitând în jurul unui bolovan de sare, dacă paralelipipedul cu laturi cioplit-ciobite asta dă să însemne, lăsându-se să fie scenă, scaun, pat, obstacol, toate acestea și probabil și altele, dar neapărat ceva care închide în sine înțelesurile „sării pământului”. În definitiv, în acest „Pescăruș” ies la iveală cu minuție semnele prăbușirii generale luate individual, așa-zicând. Probabil cel mai evident se întâmplă asta în cazul Mașei (Sabrina Iașchevici) și al lui Treplev (Bogdan Nechifor, de data aceasta): tricoul ei cu inscripția „I have a choice”, pledoaria lui pentru „teatrul nou sau deloc” se dovedesc, în cele 150 de minute ale spectacolului și în cei doi ani indicați de Cehov, tocmai o lipsă flagrantă a puterii/dreptului la alegere, de unde și logica sinuciderii lui și a dependenței ei, între iubire și isterie, de droguri de tot soiul. Dacă, totuși, i-am muta pe Mașa și pe Treplev împreună, peste încă 20 – 30 de ani, am obține, probabil, „Before breakfast”, cel al Mihaelei Trofimov și al lui Richard Bovnoczki, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, în viziunea Andreei și a lui Andrei Grosu.

O secțiune separată a festivalului ar fi aceea a unor spectacole precum „O lecție de bune maniere” și „Fania Fenelon”, ultimul al gazdelor sub bagheta lui Alexander Hausvater, cel dintâi de la Teatrul Evreiesc de Stat, „conferință” a Maiei Morgenstern, dar șia „Graniței” ucrainene în regia lui Radu Ghilaș, toate trei vorbind, desigur diferențiat în tragism, nu și ca finalitate, despre discriminare, supraviețuire la limita apocalipsei și o lume care se suportă tot mai dificil pe sine însăși. Subiecte la care voi reveni.