Magia lui Ian McKellen, într-o cronică subiectivă de spectator
Printr-o întâmplare fericită, un bun prieten din Londra mi-a oferit cadou bilete la spectacolul „Ian McKellen on Stage”, de la Harold Pinter Theatre, chiar de ziua mea. Un mod cum nu se poate mai inspirat și mai potrivit de a-ți serba o vârstă și niște ani în teatru.
Știam câteva lucruri despre spectacol, însă nu mă așteptam la ce avea să urmeze după ce-am trecut pragul celebrului teatru londonez. Aproape trei ore în compania unuia dintre cei mai mari actori de teatru (și de film), o legendă a scenei britanice, un om hărăzit de Thalia să cucerească prin farmec chiar și la 80 de ani recent împliniți. De altfel, acesta a fost și pretextul spectacolului pus în scenă de Sean Mathias, cel care i-a fost partener mai bine de 10 ani: o întâlnire cu publicul, una intimă, profundă, o pendulare între amintiri spuse cu duioșie sau umor și pigmentate ici-colo cu versuri shakespeariene, rostite într-o limbă engleză impecabilă, firește, cu dicție perfectă, în stilul „old school”.
Încă din primele momente, publicul a fost introdus în nota dominantă a spectacolului: umorul. Pe acordurile muzicii inconfundabile din „Lord of the Rings”, pe scenă și-a făcut brusc apariția, în aplauze și urale, îmbrăcat casual, „Gandalf” însuși. Autoironia a fost ridicată la rang de artă: cu o pălărie de vrăjitor și un paloș uriaș în mână, McKellen a stârnit alte aplauze cu celebra replică „You shell not pass!”. Adică i-a dat publicului ceea ce aștepta. De altfel, un prim moment interactiv a fost legat tocmai de acest celebru personaj de film. Actorul a chemat din public un tânăr, care s-a oferit voluntar să urce pe scenă în ceea ce avea să fie momentul vieții sale: McKellen a scos dintr-o cutie uriașă un aparat polaroid, a făcut un selfie pe care i l-a dat micului spectator, apoi un autograf pe impresionantul caiet-program.
Cutia uriașă de pe scenă – ca un cufăr plin de amintiri – a fost de altfel „Cornul abundenței” din care actorul a scos pe parcursul spectacolului mai multe obiecte care au mobilat scena goală. „Mi-a zis regizorul Sean Mathias că ar trebui să începem chiar așa spectacolul, să ies eu din cutie. Și i-am spus că e o prostie. De ce să fac asta? Pentru că publicului i-ar plăcea!”, a mărturisit actorul spre deliciul spectatorilor.
Au urmat mai multe momente inedite, pasaje în care McKellen a arătat (dacă mai era nevoie) de ce este socotit drept unul dintre cei mai mari actori ai momentului. Fără un gest sau un cuvânt „demonstrativ”. Au fost amintiri legate de prima sa vizită la un teatru, la spectacolul „Peter Pan”, la Palace Theatre din Manchester, apoi despre întâlnirile și prieteniile sale cu actori celebri, de la Derek Jacobi la Judi Dench sau de la Patrick Stewart și Anthony Hopkins la „my boss”, Laurence Olivier. Picante și pigmentate cu umor au fost și scenele în care McKellen a vorbit despre momentul de „coming out of the closet”, când și-a recunoscut public orientarea sexuală.
Heblu. Pauză. Aplauze. Nici nu îmi revin, după mai bine de o oră de McKellen, că îl văd trecând pe lângă mine, prin sală, salutând spectatorii. Câțiva scot telefoanele, îl pozează, îl salută. Fac mecanic același lucru, dar, spre deosebire de ceilalți, ies din rând, mă îndrept spre el, mă prezint, schimbăm două-trei amabilități, ne strângem mâna și pleacă mai departe. Ireal! După ce dă un tur, se suie sprinten pe scenă și începe partea a doua. Au continuat poveștile vieții sale, dar sub o cu totul altă formă. Din cutia uriașă, actorul a scos operele lui Shakespeare și a îndemnat publicul să îi spună câte un titlu. Pentru fiecare în parte (mai puțin „Antoniu și Cleopatra”) a găsit câte ceva în cotloanele sale cu amintiri. Unde nu a povestit amănunte de culise, a recitat magistral pasaje, monologuri din piesele respective.
Am strigat, din rândul în care mă aflam, „Romeo and Juliet!”, cu disperarea naufragiatului care vede vaporul trecând pe lângă insula sa și șansa irosită de a fi recuperat. Am acoperit vocal restul spectatorilor, destul de gălăgioși, și m-am făcut auzit. „Romeo and Juliet. Yes, indeed…”, a spus McKellen zâmbind. Și în momentele care au urmat a curs un șir de citate din celebrul spectacol… „O, speak again, bright angel, for thou art / As glorious to this night, being o’er my head, / As is a wingèd messenger of heaven / Unto the white-upturnèd wond’ring eyes / Of mortals that fall back to gaze on him / When he bestrides the lazy-pacing clouds / And sails upon the bosom of the air”. Ușor, lumina s-a schimbat și ea, trecând în nuanțe albăstrii, cufundându-ne și mai mult în magia pe care „Gandalf” ne-a pregătit-o.
Rând pe rând, toate piesele marelui Will au trecut prin fața noastră, ilustrate cu umor și cu multă inspirație. Și mult ludic, pentru că prezența lui McKellen pe scenă a fost o continuă joacă. Un dans al cuvintelor. Despre final nu am să spun însă nimic, pentru că surpriza de a-l vedea în respectiva ipostază merită toate aplauzele care au urmat și, cine știe, poate mai sunt și alții care vor să-l vadă până pe 5 ianuarie 2020, când va încheia șirul lung de spectacole.
Dar am să povestesc despre momentul care a urmat după aplauze. McKellen a zbughit-o prin sală, însoțit de doi stewarzi cu căști în urechi. La ieșire, în foaier, cu o găleată galbenă în mână, actorul de 80 de ani îi aștepta pe spectatori să doneze cauzelor pe care le susține prin acest spectacol-cadou. Un cadou pentru privilegiații care l-au văzut, dar și pentru numeroasele proiecte pe care le-a susținut cu acest prilej.
În urma turneului făcut prin toată Marea Britanie, în cele peste 175 de spectacoleținute în86 de teatrea reușit să strângă din donațiile spectatorilor mai bine de 3 milioane de lire sterline! Acești bani s-au dus către campanii. De exemplu, într-una dintre ele a patronat un nou proiect teatral la Young Vic. În alta, a sprijinit producția „Visul unei nopți de vară”, cu trei săptămâni de spectacole speciale, destinate copiilor cu spectru autist, la Bridge Theatre din Londra. De asemenea, la Albert Halls Bolton și Forum Theatre Romilley au fost refăcute scaunele din săli.
Un lift pentru persoanele cu handicap a fost instalat la Aberdeen Tivoli, a fost instalată o rețea de internet la Swansea Grand, pentru a permite difuzarea online a producțiilor către școli. La Jersey Opera House, Marine Theatre Lyme Regis și Theatre Royal Brighton au fost renovate cabinele. Barul de la Cardiff New Theatre a fost remobilat. Tinerii sub 25 de ani au beneficiat de bilete subvenționate la Doncaster CAST. Au fost finanțate, din aceleași donații, cursuri pentru tineri tehnicieni de scenă, pentru ca aceștia să înceapă o carieră la Lighthouse, Poole. Au fost oferite burse pentru tineri cu vârste cuprinse între 7 și 18 ani, la Wakefield’s Performance Academy din cadrul Theatre Royal, în Waterfield și Pontefract. Au fost refăcute acoperișul și cupola Blackpool Grand Theatre, acestea fiind distruse de furtuna Doris.
Și lista de fapte bune a lui McKellen ar putea continua mult și bine, pentru că proiectele teatrale și umanitare pe care le-a sprijinit cu ocazia acestui adevărat maraton teatral sunt multe. După zeci de ani de succese, după sute de spectacole și mii de reprezentații, numeroase filme și seriale, acum s-a gândit că este rândul lui să ofere înapoi publicului, lumii. „Give back” este un lucru normal și firesc de la un anumit nivel (mai puțin în societatea românească). Un gest impresionant pentru care Sir Ian Murray McKellen merită încă o dată aplauze și o adâncă reverență.
