Două spectacole, cred eu, au constituit un soi de osie semantică a festivalului de teatru piteștean recent încheiat, cu potențial de extindere către toate zările condiției umane: „Pescărușul” lui Andrei Șerban, după Cehov, de la Unteatru, și „Sub fiecare pas e o mină neexplodată dintr-un război neterminat cu tine”, spectacol de Radu Afrim (scenariu și regie) de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Și asta grație unor obiecte scenice discrete, totuși: piatra de la începutul „Pescărușului” și tabloul lui Victor Brauner, „Ruptura hipnotică”, amintit pasager în „Sub fiecare pas…” Cel din urmă (firește, o reproducere) stă deasupra patului Cristinei (Cristina Mihăilescu), iar bucata de stâncă dăltuită brut e cea în jurul căreia se strâng personajele/actorii pentru un exercițiu existențial cu strategie de mise-en-abîme. Așezată pe orizontală, în „Pescărușul”, piatra aduce mai degrabă a bolovan de sare; ridicată în verticala pânzei lui Brauner, din „Sub fiecare pas…”, e cap de om prins în propria-i sârmă ghimpată, dacă nu cumva în propriul dispozitiv de auto-măcinare/auto-malaxare, de preschimbare în mecanism dințat (un alt fel, poate, de a vedea „Metamorfoza” kafkiană). Bolovanul de sare nu va rămâne mult în avanscenă, doar cât să adune în jurul lui actorii spre a-i re-naște în personajele cehoviene, un drob de sare neprimejdios care nu scade însă cu nimic amenințarea de dincolo de succesul nevrotic, ca o punte nesigură între două maluri îndoielnice, al Arkadinei (Claudia Ieremia) ori al lui Trigorin (Emilian Oprea), sau de cel butucănos al lui Șamraev (Gelu Nițu), de dincolo de liberul arbitru al unei masculinități trezite hilar și minate de vertijuri, abia la vârsta deplinei vestejiri, a lui Sorin (Constantin Cojocaru), de conservatorismul antipatic și încăpățânarea fără noroc a Ninei (Alina Rotaru) și așa mai departe. Semnul general este al unei universale inadecvări temporale, nimeni nu se îndrăgostește la vreme de ființa ori de condiția potrivită. Bolovanul de sare se instituie în scenă, scaun, pat ori obstacol al acestor tipare ale „sării pământului” din cea deja „aruncată afară și călcată în picioare” (apud Evanghelia lui Matei) și pe cale de martirizare (căci drobul nu doar din munte de sare e, dar și din carne de miel fără altă vină decât aceea de a fi carne).

În viziunea lui Andrei Șerban, caruselul tragic, refuzând încărcări simbolice paralele, sprijinindu-se totuși, la limită, pe modelele adânc depresive Mașa (Sabrina Iașchevici) și Treplev (Bogdan Nechifor), conturează mult mai limpede această horă a nenorocului/contratimpului: Medvedenko (Ionuț Vișan) o iubește pe Mașa care-l iubește pe Treplev care-o iubește pe Nina care-l iubește pe Trigorin care-și iubește minuțios meseria care nu-l va iubi niciodată atâta cât să-l alăture lui Dostoievski. Cel mult, pe alt plan, lui Șamraev. Polina (Florina Gleznea) îl iubește în van pe Dorn (Vitalie Bichir), Arkadina pe Trigorin, Sorin pe cel ce însuși ar fi putut să fie. Vârfurile de tensiune ale unor momente se întorc și dispar tandru în mobilitatea măsurată a lui Dorn.

Sau, cum ar traduce în alte cuvinte meșteșugite omologa acestuia, Luki/Doamna Chesha (Lucreția Mandric), din spectacolul lui Radu Afrim: „oameni ale căror inimi bat prea discret pentru a se face auzite, siluete care trec prin câmpuri ce par golite de sens, dar care ascund sub fiecare pas câte o mină rămasă din vreun război încă neterminat cu sine însuși sau cu aproapele cel mai apropiat”. Aici tehnica mise-en-abîme produce „teatru radiofonic” pentru generația de peste un veac, iar din orbitele bolovanului de sare ajuns cap omenesc ce-nfioară privesc de undeva, dintre mirare și amenințare, doi ochi mai degrabă robotizați. Spațiul de pornire e „un portal spre altceva” (Nora – Nora Covali) „un loc al rupturilor hipnotice” (Cristina).

În spectacolul lui Afrim, „sarea pământului” nu de interacțiunea cu infernul numit „les autres” e călcată în picioare, ci de lipsa comunicării cu aceștia, în primul rând. „Sunt singură și înconjurată de patru pereți și al patrulea este mai gros și mai opac decât marele perete chinezesc” spune Gina (Gina Gulai). Al patrulea perete? Al patrulea zid? Locul pe unde spectatorul/martorul/celălalt face (ar trebui să facă) trup comun cu actorul/actantul/ființa înecată în spleen ori angoasă? Singurul cuplu de vitalitate explozivă, inevitabil cel mai tânăr și mai sexualizat pe cale de consecință, Cristina – Florin (Florin Hrițcu), propune soluția într-o sinteză la zi: fără Instagram, Netflix, Lena Ferrante, Lana del Rey, bere cu ghimbir, pizza party, party, bilete de avion în e-mail, microunde, all inclusive (în spatele căruia se ascunde spectrul lui „nothing inclusive”), „fără «Unde ieșim diseară?» ca să ne îndepărtăm de noi și să ne pierdem printre alții”. E drept, cu haz de comedie neagră, însingurării în cuplu cu vechime  îi răspunde soluția Corinei (Corina Grigoraș), cu certitudine cel mai hazliu personaj al spectacolului: „Aud cum îi chiorăie mațele lu’ bărbatu’miu. E cel mai domestic sunet care să există, îl aud în fiecare duminică pe la 6 dimineața, poate ar trebui să mi-l pun pă celular sau la suneria de la ușe (…) Pun ornamente cu flori pe salata dă biof. Și mă gândesc că tot e mai bine decât să pun io ornamente pă colivă. Saaaaaaau poate nu?”

Opțiunea noncomunicării, a rupturii hipnotice poate fi asumată și deliberat pusă în operă și ca relativ panaceu: „Asta e o  șansa unică. Să evadezi într-o cameră goală care poate fi orice, în funcție de limitele imaginației tale. Am ales să stau singură. Să nu împart cu nimeni aerul și cuvintele. Astăzi, când toată lumea se dă de ceasul morții să interacționeze la fiecare colț de stradă și de smartphone. Astăzi când lumea iese la mall pentru socializarea de unică folosință.” (Nora)

De remarcat că și în „Pescărușul” și în „Sub fiecare pas…”, și eficiența, dar și subtilitatea ideatică sunt garantate printr-o metodă sigură (poate singura…): individualizarea fără greș și până la cel mai mic detaliu a fiecărui personaj, în miezul căruia fiecare actor ajunge cu o abilitate specială. La fel cum am văzut că se întâmplă în „Pescărușul”, și în „Sub fiecare pas…”, deși copleșite de fatalitate, personajele generează o geografie mozaicată a poveștii: poeticele Cătălina (Cătălina Bălălău) cea franțuzită, proprietară a „parfumului însingurării, de pe etajeră”, Ada (Ada Lupu) cea pierdută în peisaje interioare cu aura pânzelor lui Van Gogh, Nora, rezoneur și statuie vie a împăcării cu sine, grupul orchestrator Petronel – Puiu (Paul Ovidiu Cosovanu și Răzvan Murariu), polițistul dansator al lui Valentin Florea, falsul funcționar de bancă al lui Mircea Postelnicu.

Și, de ambele părți, Dorn și Luki, cu zâmbetele lor înțelegătoare, nicidecum indiferenți chiar dacă aparținând unor lumi ce nu se întâlnesc decât sub semnul bolovanului de sare și al portretului braunerian. Ca două paralele dincolo de zările infinitului.