Muzica este, poate, unul dintre cele mai bune barometre ale prezentului. Ritmul timpului se regăseşte în melodiile compuse într-un anume interval, iar spiritul epocii se esenţializează în versuri. De la intonaţiile imnurilor liturgice din Evul Mediu şi până la acordurile baroce ale lui Vivaldi şi de la The Beatles la Lady Gaga, fiecare secol sau decadă şi-a găsit combinaţia de note definitorie. Odată ce muzica şi-a găsit forţa denotativă, statutul său a devenit şi unul de port-drapel al unor mesaje vitale în perioade instabile care aveau nevoie de o voce unită pentru a striga laolaltă „Make love not war”. E un sentiment aparte să participi la concerte unde mii de oameni îşi sincronizează vibraţiile cântând împreună cu artistul din faţa lor. Muzica e unul dintre cei mai puternici adezivi pentru sufletele care se fărâmiţează tot mai mult în corpuri care se plastifiază tot mai accelerat şi pentru comunităţile care se pulverizează odată cu alienarea dictată de egoismul încurajat de frica de celălalt marketată cu fiecare nouă aplicaţie care mai taie încă un fir de legătură cu realitatea. În muzică poţi fi alături de celălalt chiar şi în singurătate – alături de vocea pe care o auzi în căştile care te antifonează de lume, dar în care auzi sunete ce îţi deschid calea spre o altă lume. Muzica aduce oamenii împreună.

Acest sentiment de „laolaltă” e foarte concret în spectacolul „We will rock you” montat de Răzvan Mazilu la Sala Palatului, creat de trupa Queen şi scris de Ben Elton în anul 2002. Pornind e la o poveste aproape schematică, imaginată pueril într-un viitor îndepărtat, show-ul pus în scenă depăşeşte cu mult posibilităţile modeste de emoţionare ale poveştii în sine prin performanţa artistică realizată la toate capitolele. Scenariul pare conceput ca pentru un desen animat sau o serie de benzi desenate de nişă şi e clar conceput doar ca pretext pentru a putea aduna cât mai mute hituri Queen într-o istorioară subţire cu o tentativă de mesaj. Peste 300 de ani lumea va fi eminamente virtuală, condusă de un android jumătate femeie-jumătate soft, Killer Queen pe al său nume, muzica nu va mai fi compusă decât de programe, iar omenirea va fi alcătuită din fete gaga şi băieţi clone. Evident există şi un grup de anarhişti care aşteaptă împlinirea unei profeţii mistice despre un Visător care va salva lumea readucând muzica la viaţă, descoperind marea secure (evident o chitară, ce altceva), şi prin al cărui act de creaţie omenirea îşi va reaminti să existe altfel decât în virtual.

Această poveste banală şi comercială este transformată într-un show în adevăratul sens al cuvântului: lumini, video-proiecţii, costumele crete de Răzvan Mazilu care excelează în inventivitate şi surprinde esenţa fiecărui personaj prin detalii bogate – gaşca de hippies din viitor poartă toate hainele reprezentative ale modelor anilor ’60, ’70, ’80, ’90, oamenii viitorului au coafuri din plastic, iar Killer Queen are ţinute de divă rock – coregrafia prezentă atât cât să pună în valoare songurile care au nevoie de suport vizual pentru un mai mare impact şi care elevează punctele de maxim bine ponderate de-a lungul celor mai bine de 180 de minute de spectacol, interpretarea în toate palierele ei – vocală, instrumentală şi actoricească. Lista cu toate compartimentele artistice are câte un checkîn dreptul fiecăruia. Iar pentru a ajuta cât se poate de elegant şi scenariul nu tocmai fericit, există suficient umor presărat ca o pudră de zahăr vanilinat peste toate replicile şi situaţiile nu tocmai fericite.

Mai presus de toate există muzica trupei Queen. Acele super melodii iconice care sună atât de bine în interpretarea bandului şi reorchestrarea supervizată de regizorul muzical Bob Broad. Performanţele vocale ale întregii distribuţii deja fac uitată perioada în care musicalul în România însemna o încercare gâtuită de a cânta fără să gâfâi în timp ce dansezi şi când îţi tragi răsuflarea încerci să joci puţin teatru. Profesionalismul la care s-a ajuns într-un timp destul de scurt deja nu mai oferă nicio scuză; ştacheta a fost ridicată şi e menţinută la o înălţime mai mult decât onorabilă prin aceste producţii de calitate în care interpreţii au toate mijloacele bine puse la punct, chiar dacă nu au beneficiat de antrenamentul unei şcoli dedicate pentru musical aşa cum se întâmplă în ţările cu tradiţie în acest gen de entertainment.

Vocile sună bine, coregrafia are tot ce îi trbuie, actoria e suplinită de prezenţă scenică acolo unde nu există pregătire şi studii, iar în cazul lui Lucian Ionescu (Galileo Figaro) şi al Anei Bianca Popescu (Ozzie Osbourne) deja se poate vorbi de performanţă în toate aspectele interpretării, de la şarm, tehnică, emoţie, voce, interpretare, improvizaţie, flexibilitate, ludic şi mult umor. Chiar dacă în cazul Loredanei (Killer Queen) se simte emfaza căpătată odată cu experienţa de scenă, dar necontrolată de o tehnică bine stăpânită, carisma sa copleşitoare şi tonusul bine susţinut compensează orice derapaje actoriceşti. Nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu tânăra de 16 ani Mara Căptaru (Scaramousche) care nu are nimic din energia necesară unei protagoniste de o asemenea anvergură. Calităţile ei vocale conving cu prisosinţă, dar lipseşte acel plus adus de carismă, siguranţă de sine, lejeritate şi chimie cu partenerul. Cel mai performant în actorie dintre cei care nu sunt actori de profesie este Ciprian Teodorescu (Britney Spears) care surprinde prin naturaleţe şi lejeritatea auto-ironică.

„We will rock you” semnat de Răzvan Mazilu depăşeşte în ceea ce înseamnă show originalul de acum 17 ani. Are forţă, emoţie şi umor. Pentru fanii Queen sau pentru cei care abia s-au apropiat de muzica lor după ce s-au bucurat în sala de cinema la „Bohemian Rhapsody” acest spectacol este un tribut adus muzicii. Murmuri împreună cu personajele fiecare refren, baţi ritmul fiecărui hit. Iar la final, nu poţi decât să te ridici în picioare şi să cânţi împreună cu câteva mii de oameni „Mama, just killed a man… Maaaamaaaa life had just begun… sometimes I wish I’d never been born at all”.

Wonder Theatre

We Will Rock You, un musical creat de trupa Queen, scris de Ben Elton

Regia, coregrafia, costumele: Răzvan Mazilu

Cu: Loredana, Răzvan Vasilescu/ Ionuţ Burlan, Adrian Nour, Lucian Ionescu, Mara Căptaru, Ciprian Teodorescu, Mihai Munteniță, Ion Radu Burlan, Maria Alexievici, Luiza Cobori, Cristina Danu, Ana Maria Ivan, Alexa Niculae, Silviu Mircescu, Radu Mitrea, Vlad Nicolici, Alex Ștefănescu, Horea Suciu și Emil Rengle.

Foto: Ionuţ Paraschiv