Ultimii ani de seriale online ne-au deprins cu un nou nărav: binging-ul. Când abia făceam cunoştinţă cu personajele de peste multe mări şi ţări, demult, acum câteva decenii, Bobby şi J.R. şi Sue Ellen ne intrau în case o dată pe săptămână şi îi aşteptam cuminţi de la bunic la nepot să le admirăm casele şi ţinutele. Peste câţiva ani, abia după ce făceam cunoştinţă cu Victor Newman şi toţi ai lui ne-am obişnuit să fim la ora 16:00 fix cu televizorul pornit pe Pro Tv zi de zi. Şi tot aşa, telenovelă după telenovelă, sitcom după sitcom, serialele au început să devină parte din vieţile noastre. Dacă pierdeai un episod, era foarte posibil să fie cu supărare; în funcţie de cât de complicat era scenariul. Dacă nu prindeai unul din „M.A.S.H.” nu era chiar gaură în cer, dar dacă nu aflai odată cu Mulder şi Scully cum au răpit-o extratereştii pe sora lui, nu prea mai înţelegeai mare lucru.

De câţiva ani, de când pe lângă dependenţele cunoscute de zahăr, tutun şi cofeină mai toţi adolescenţii suferă de Netflixoită ne-am dedulcit cu toţii la binging. Adică vedem un serial întreg deodată – 8, 9, 10 ore legate. Un weekend şi dăm gata toată povestea aşa cum citeam în copilărie aventurile eroilor lui Jules Verne – cei care citeam. Ne grăbim şi devorăm personajele şi acţiunea şi apoi suferim intens până când apare urmăorul sezon sau până când descoperim un altul care să ne potolească foamea de entertainment. Nu ne mai dăm timp să asimilăm faptele, să povestim cu prietenii, să facem teorii despre ce s-ar mai putea întâmpla. Nu. Totul pe fast forward. Deodată.

Noul sezon din „Umbre” al HBO Romania, cel de-al treilea, se află urcat în integralitatea sa pe platforma online HBO Go şi toate cele 7 episoade se pot urmări în maxim 8 ore, cu tot cu pauză de făcut floricele şi refill de Coca-Cola. Şi poate tocmai pentru că e prima dată când noul capitol din povestea lui Relu Oncescu e spusă dintr-o răsuflare nu mai eşti la fel de surprins ca până acum. Prin comparaţie cu orice alt produs din categoria serial tv românesc, „Umbre” e câştigător prin K.O. cu un singur croşeu. Indiscutabil plus valoare la orice capitol începând cu scenariul, producţia, imaginea, montajul şi terminând cu decorurile, replicile, personajele, interpretarea şi, mai ales, regia. Bogdan Mirică este regizorul care înlocuieşte noul val deja devenit eleşteu cu un surf wave hawaian. Umorul, inteligenţa, curajul, totul foare proaspăt şi cu un aer extrem de profi, calităţile evidente de story teller with a twist fac diferenţa dintre felul în care arată produsele sale şi cele pe care ne-am obişnuit să le asimilăm filmului românesc.

Dacă în primul sezon efectul replicilor scrise de Igor Cobileanski era năucitor şi pârjolea tot în jur; aproape că nu mai conta acţiunea, ci inventivitatea limbajului creat pentru a personaliza fiecare specie din această faună urbană în toată splendorea ei, în al doilea sezon adrenalina era pompată cu fiecare nou cadru de tortură sau crimă, într-un ritm alert care culmina cu un suspans veritabil de thriller în ultimele episoade, în sezonul al treilea s-a ajuns la o saturaţie de efecte wow. Nu mai poţi avea prea multe surprize. Fiind un serial construit pas cu pas, fără un plan pe termen lung bătut în cuie, povestea s-a construit „văzând şi făcând”. Zona de platou era necesară. Trebuia pusă o frână pentru a face loc unui climax într-un eventual ultim sezon 4, dar suficient de bine argumentată pentru a putea ţine loc de deznodământ dacă acesta nu ar urma să mai existe. Scenele sunt mai lungi, dialogurile dezvoltate cu mai multă grijă pentru detalii de psihologie, ritmul e mai paşnic şi îţi dă timp să respiri între scenele de suspans.

Dacă ar fi de făcut un reporş, acela ar trebui bifat în dreptul previzibilităţii. Eşti deja antrenat în universul „Umbre” şi cam ştii deja unde duc iţele care mai sunt încurcate doar aparent. Pistele false ştii că sunt false, iar finalul care ar trebui să pice ca o bombă venită de nicăieri e prea anticipat pentru a mai avea efectul devastator al finalurilor sezoanelor anterioare. În rest, umorul e la locul lui, violenţa, slavă Domnului nu a fost edulcorată, moare şi cine merită şi cine nu ştii exact dacă merită, anti-eroii tăi preferaţi îşi fac treaba în continuare, iar Nea Puiu e mai minunat ca niciodată. Paradoxul acestei atitudini de love-hate pe care o ai pentru personaje e cârligul care te ţine în faţa ecranului tău plat, cu abonamentul HBO Go plătit la zi.

Pe Emilian – un excepţional Laurenţiu Bănescu, plin de contradicţii, nuanţe şi o intensitate mereu controlată a reacţiilor la temperaturi înalte, cu o bogăţie de gesturi şi priviri şi intonaţii care te fac să zici că parcă nu prea seamănă cu actorii de pe la noi, şcoliţi întru sfântul naturalism – nu îl poţi asimila nici cavalerului în arumură strălucitoare pe care să îţi doreşti să îl vezi izbândind în luptă cu băieţii răi pentru că el însuşi e un băiat foarte, foarte rău, dar nici nu îl poţi urî până la capăt pentru că pe lângă intenţiile în definitiv juste, are atât de mult umor şi farmec. Pe Relu – Şerban Pavlu mereu reţinut, conţinut, care spune din privire mai mult decât o face cu vorbele, ca un stâlp de granit gata oricând să se topească într-o magmă de sentimente – îl vrei liber şi fericit reunit cu familia sa, dar nici nu îl poţi scoate cu totul din ecuaţiile complicate ale lumii interlope unde se pricepe atât de bine să rezolve probleme. Pe Nicu – Costel Caşcaval într-o revenire spectaculoasă cu un rol pe care îl savurează jucându-se cu alinturi şi ruperi de ritm, alternând aparenţele pe care nu ştii niciodată dacă să le crezi sau nu – îl şi placi pentru jovialitatea lui şi reţetele spuse cu poftă te şi temi de el pentru sclipirea nu tocmai prietenoasă din privire atunci când schimbă vorba şi devine serios.

Acest mix spectaculos de contradicţii este motivul pentru care „Umbre” reuşeşte să rămână în standardele de calitate pe cre singur şi le-a impus. Comparaţie poate exista doar cu serialele noastre preferate – de la „Breaking Bad” la „Ray Donovan” cu un pic de „Peaky Blinders” sau un iz de „Sopranos”. Nu e nici copie, nici ruda lor de la răsărit. E performant de sine stătător tocmai datorită originalităţii spiritului auto-ironic al creatorilor săi şi al interpretării actorilor. După ce ne-am tras sufletul şi câţiva, poate, am ridicat sprâncenele a uimire la ultimul episod, există dorinţa evidentă de şi mai mult şi speranţa unui sezon 4 epic aşa cum ne-am obişnuit cu promisiunile hollywoodiene. Binging cu spor şi mulţumesc, Relache!