Cineva nu respiră. Cineva țipă. Cineva geme. Cineva arde. Cineva plânge. Cineva se prăbușește. Focul construiește, repară, sudează, dar focul arde. Un foc mare scăpat de sub control se numește incendiu. Cu cât e mai puțin oxigen, cu atât flăcările sunt mai galbene. Albastre sunt doar înspre ușă, la ieșire. Din mine nu se poate ieși. Am văzut tot. Am fost sortit tăcerii și rezistenței, să văd și să tac. Să știi și să taci. Între scânteie și flacără e un prag. Am simțit focul pe pielea mea. Să vină un chirurg să separe noaptea de zi.

Probabil nu e niciun secret că poezia ascunde în spatele cuvintelor multă durere. La fel cum nu e niciun secret că Svetlana Cârstean are proprietatea cuvintelor și știe cum să le facă să doară, să taie, să ardă. Știe să desfacă, să descompună, să recompună, să dea glas tragediei. De câte cuvinte are nevoie o tragedie ca să se audă? Cuvântul foc arde? Cuvântul dor doare? Și de ce, când după moarte nu mai rămâne decât un sunet spart, totul se reduce la cifre, chipul obscen și strâmb al morții, adică 153 de secunde?

„153 de secunde” este spectacolul unei generații blocate, în regia Ioanei Păun. Este poemul cumplit al morții, semnat de Svetlana Cârstean. Este vocea lui Bogdan Dumitrache. Este fața mincinoasă a libertății. Uneori Iadul arde tare și se stinge repede. 153 de secunde.

Documentând împreună cu Laura Ștefănuț și Smaranda Nicolau momentul Colectiv, în „153 de secunde” Ioana Păun pornește în principal de la povestea lui Tedy Ursuleanu, una dintre cei care au rezistat morții, și astfel pune sub lupă, pe lângă punctele nevralgice care pulsează în societate, și generația milenalilor, a celor care caută să cucerească libertatea, a celor care trăiesc în iluzia libertății, a celor care cred că au refuzat să fie o generație de sacrifiu, a celor fără vină și fără frică, a celor cu totul altfel. Iar povestea acestei generații atât de neputincioase a fost spusă de mai multe ori într-un turneu național (Iași, Sfântu Gheorghe, Craiova), ca în final să ajungă din nou acasă, în București, la Centrul Național al Dansului, aproape de nodul cel mai strâns.

Printr-un artificiu absolut salvator, Ioana Păun lasă adevărul, în toată cruzimea lui, să fie rostit de un personaj neutru, inatacabil, anume containerul din fața clubului Colectiv, cel care vede, știe, tace, cel pe care nu l-a întrebat nimeni dacă vrea să vorbească. Un discurs crud, tăios, despre cum corpurile capătă expresia rece a obiectelor, o marfă aliniată, nemișcată, cuminte, niște obiecte identice unele cu altele. Și imediat vocea prinde contur, se aprinde lumina și în fața noastră pare că e scheletul acelui container pe care-l știm sau nu din fața Colectivului. Câțiva dansează, muzica se aude din ce în ce mai tare, mișcările devin mai necontrolate, e o seară oarecare, 30 octombrie 2015.

Denisse Moise vorbește prin privirea atât de vulnerabilă, prin nepăsarea unei tinere care a uitat să-și sune mama înainte să iasă, prin rochița gotică, din poliester, un material ieftin, care dă bine în luminile din club. Nimic rău nu se poate întâmpla. Fără să facă apel la gratuități, fără să vulgarizeze generația pe care o adună în ea, Denisse, alături de un grup de actori, rămâne inclasificabilă, nu există nimic de spus care să o nedreptățească, fiindcă adevărul pe care ea trebuie să-l pună în scenă nu poate fi cosmetizat sau îndulcit nici măcar printr-un act artistic. El este doar amintit, apoi doare. Coregrafia semnată de Andreea David redă întru totul atmosfera atât de nevinovată, de lipsită de griji, care ar fi putut continua până dimineață dacă timpul nu s-ar fi oprit în loc, la ora 22:30, un contrast cu atât mai dur în această relație care se strânge în culisele tragediei ce a urmat.

Din când în când, restabilind o ordine, negociind cu realitatea noțiuni ingrate legate de timp și spațiu, de metri pătrați, secunde și sute de oameni, containerul își face auzită iar vocea, aceeași răceală, același dezgust. Apoi sunt forțate o serie de episoade, întâmplări, amănunte, unele potrivite, altele improbabile, care nu fac decât să arate, să scoată la iveală cusăturile regizorale, care pălesc în delicatețe și se reduc uneori la o ladă de coca-cola, o reclamă pervertită, fără de care nicio nuanță nu s-ar fi pierdut.

La fel și dansul lasciv al unei asistente de la un spital din străinătate, prin care a vrut să se traducă întocmai dezgustul și superioritatea cu care suntem priviți din afară, reduși fără milă la niște purtători de bacterii, la niște infecți periculoși, amenințători. E adevărat, îngroșăm tușele și poate asta suntem, dar de ce atât de lung momentul? Încă de la început, spectacolul este construit in crescendo, mici nuanțe puse cap la cap, amănunte care se îngrămădesc pe obrajii actorilor unde curg lacrimi. Starea de urgență este întreruptă tocmai de aceste gratuități, care ne dau timp să respirăm, să ne așezăm puțin sensibilitatea, să ne pregătim pentru următoarele imagini care ne vorbesc despre durere, despre cât de mici și neajutorați suntem. Și neputința se exprimă uneori chiar și printr-o brichetă care nu se mai aprinde, care doar scânteiază, simbol inofensiv, absolut înșelător.

De multe ori, emoția spectatorului este lăsată să alunece, să derapeze și tocmai de aceea abordarea unui subiect atât de alunecos face și mai alunecoasă interpretarea lui, chiar și la nivel artistic. Moartea e lipsită de expresivitate și orice opțiune de exprimare nu face decât să paraziteze o catastrofă perfect adevărată. Patru actori caută o pisică scăpată din cușca ei, ca imediat apoi să afle că, din cauza inconștienței unuia dintre ei, care nu recunoaște, pisica a murit electrocutată. Cine-i vinovatul? Cum încadrăm vina într-o situație tragică? Cât de adânc trebuie să coborâm? Cine a omorât pisica? La asta se reduce tot, atât de superficial? Dacă momentul de final, când actorii își ies inițial din personaje doar ca să devină altele, vrea să ne aducă, de fapt, cu picioarele pe pământ, să scoată spectatorul din acel vis urât, țin să spun că visul urât e doar o realitate și mai urâtă. O moarte nu câștigă în fața altei morți, cum, de altfel, nimic nu poate concura cu asta fără să vulgarizeze. Tocmai de aceea episodul pisicii, fără o coerență puternică, pare să agreseze prima parte a spectacolului.

Printr-o astfel de extrapolare, în finalul spectacolului sunt atacate și scoase de sub preș mai multe probleme care ne afectează direct fără să putem controla nimic. Șpaga, indiferența, corupția sunt doar niște pași din ce în ce mai îndrăzneți, mai hotărâți care calcă peste principii și valori, dezumanizează și pătează tot ce e sau ar putea fi curat. Iar în „153 de secunde”, Ioana Păun arată cum generația asta de copii bătrâni sau de adulți care încă copilăresc este orchestrată întocmai prin aceste ,,legi” nescrise, subiective, profane. Actorilor nu le lipsesc energia, profunzimea, curajul și asumarea în egală măsură. Totul se petrece într-un decor fascinant, cutremurător în simplitatea lui, în schița lui îngroșață ingenios de jocul de lumini. Sunetul susține constant starea de alertă, de bine sau de rău, de relaxare sau de agitație. Svetlana Cârstean nu iartă nimic prin cuvânt, o armă atât de seducătoare în mâna ei. La fel cum nici Ioana Păun nu pudrează realitatea, ci o dezbracă de corset și ne pune o frână în calea uitării.

Nimic nu se îngroapă. Nimic nu se aruncă la container.

„153 de secunde”

Regia: Ioana Păun

Scenografia: Cătălin Rulea

Documentare: Laura Ștefănuț, Smaranda Nicolau

Scenariu: Svetlana Cârstean

Coloana sonoră: Sillyconductor

Mișcare: Andreea David

Performeri: Irina Artenii, Andrei Cătălin, Claudia Chiraș, Sorin Dobrin, Lorena Luchian, Alice Mihalache, Denisse Moise, Cristina Negucioiu, Ana Maria Pop, Ingrid Robu, Adina Răducan, Amelia Stuparu, Teodora Tudose, Octavian  Voina

Voce: Bogdan Dumitrache

Compoziție muzicală specială: Diana Miron

Producătoare: Biatrice Cozmolici

Video: Razvan Leucea

Comunicare: Evantia Barca

Artistă asociată: Nicoleta Lefter