Trecutul ascunde întotdeauna ceva. Nu-l cunoaștem niciodată până la capăt. În el trebuie să cotrobăi mereu, ca într-un sertar, și găsești lucruri pe care le știi și lucruri necunoscute. Într-o lume prea grăbită, „A fost odată” este o întoarcere de o clipă, undeva, cândva…
Edith Piaf se privește într-o oglindă. Nu contează cu adevărat nici unde, nici când. Contează că este ea însăși, artista a cărei existență este imposibil de explicat, artista a cărei voce a înflăcărat Franța și apoi toată lumea.
Oare ce vede în oglindă încă tânăra cântăreață? Prăpăstiile acelea din sufletul fetiței rătăcite pe străzi, prăpăstii care nu vor dispărea niciodată? Cruzimea Parisului, a lumii care așteaptă vremuri mai bune? Sau, dimpotrivă, forța iubirii, omniprezentă în cântecele ei, care au înnebunit cafenelele? Sau ceva de genul „nu regret nimic”? Charles Dumont, de exemplu, care a compus 29 de piese pentru Edith Piaf, a povestit la mulți ani de la moartea cântăreței devenite un mit al Franței că artista avea un fler infailibil și simțea imediat forța muzicii. „Prima dată când i-am cântat «Je ne regrette rien»”, a rememorat acesta, „m-a întrebat «Chiar ai scris tu asta? Nu-ți face griji! Cântecul ăsta o să ajungă în toate lumea și o să te urmărească până la sfârșitul vieții»”. Nu avea cum să știe, desigur, că pe ea însăși avea s-o urmărească și după sfârșitul vieții.
