Ruxandra Vera Ștefan, doctorand UNATC

A scrie despre un spectacol nu este o sarcină ușoară. A scrie despre un festival de teatru este și mai complicat, deoarece trebuie să surprinzi totodată contextul social și atmosfera. A scrie despre un spectacol în selecția unui festival de teatru devine o adevărată provocare, atâta timp cât trebuie să alegi termenii adecvați de comparație pentru a construi cadrul exact în care se încadrează spectacolul discutat. În plus, este greu să elaborezi o părere despre cineva sau despre ceva atunci când întâlnești persoana sau participi la un eveniment pentru prima dată. Opiniile au nevoie de timp pentru a prinde contur. Cu toate acestea, o opinie necoaptă îl face pe autorul său conștient de sentimentul pe care îl are un artist când și-ar fi dorit să aibă o interpretare mai bună a rolului, dar acel moment a trecut deja și nu se poate face nimic pentru a-l întoarce.

Cu privire la Festivalul de Teatru din Wuzhen, ediția a VII-a, desfășurat între 29 octombrie și 4 noiembrie 2019, și la spectacolele pe care am avut ocazia să le urmărim ca tineri critici prezenți aici prin efortul I.A.T.C. (Asociația Internațională a Criticilor de Teatru), a A.I.C.T Teatrologie, secția română, și al organizatorilor festivalului – cărora le mulțumim din plin – trebuie să remarc faptul că experiența, luată în ansamblul ei, te copleșește în cel mai pozitiv mod cu putință. Prin urmare, nu putem înainta în fluxul gândurilor fără să menționăm peisajul pitoresc al acestui oraș „agățat în timp”, cu casele sale de lemn, străzile înguste, canalele navigabile, bărcile acoperite, vasele de ceai fragile și cu design simplu. Nu se poate descrie complet  în cuvinte multitudinea de senzații care ia naștere din toate micile detalii ce dau farmecul viu acestui loc situat în afara „lumii dezlănțuite”. În aceste câteva zile speciale, în aer liber, teatrul a putut apărea peste tot și într-un mod complet imprevizibil. Seminarul condus de Octavian Saiu a reprezentat o concentrare de informație și energii creatoare, în vederea unui dialog revelator și care ne-a inspirat. Experiența umană a fost, de asemenea, neprețuită. Colegii din Cehia, Polonia, Lituania, Rusia, Taiwan și Hong Kong sunt tineri critici promițători, cu idei inovatoare și argumentate, precum și niște oameni deschiși și generoși.
Revenind la spectacole, „Macbettu”, după William Shakespeare, prezentat de Sardegna Teatro din Italia și regizat de Alessandro Serra, a fost introducerea noastră oficială în viața teatrală a Festivalului Wuzhen. Adaptarea scenică necesita o cunoaștere prealabilă a evenimentelor din piesa originală „Macbeth”, dar, în același timp, a oferit spectatorilor indicii care să conducă la esența poveștii. Macbeth este personajul principal al piesei, după cum titlul sugerează deja, dar regizorul alege un nou personaj principal neașteptat: vrăjitoarele, ca personaj colectiv. O opțiune originală care a asigurat motricitatea întregului spectacol, o bună utilizare a tehnicilor umorului și caricaturii, amintindu-ne de personajele tradiționale din commedia dell´arte. Astfel, vrăjitoarele au devenit mijloacele prin care a evoluat acțiunea, îndreptându-se către mai multe morți și spre sfârșitul tragic al lui Macbeth, dar au devenit și personajele de care se râde. O tragedie interpretată de „clovni” conștienți de propria lor natură. Macbeth însuși își spune monologul despre inutilitatea acțiunilor sale sângeroase așezat pe un scaun de copil, privind în gol, înspre capătul unei căi înguste de lumină. Fiecare dintre actori, în afară de cel care îl joacă pe Macbettu (Leonardo Capuano), interpretează mai multe roluri. Acest fapt a creat impresia unui număr mai mare de personaje decât apar, de fapt, pe scenă. Ele au putut fi înțelese ca umbre ale sufletelor ce vor fi înghițite în întuneric prin faptele cumplite ale lui Macbeth. Spectacolul „Macbettu” a fost, în totalitatea sa, bazat pe mișcări precise și soluții ingenioase.

Al doilea spectacol pe care am avut ocazia să-l urmărim a fost „Femeile troiene”, după Euripide, produs de Teatrul Attis din Grecia și regizat de Theodoros Terzopoulos. Peisajul minunat al Teatrului pe Apă din Wuzhen, care a găzduit această reprezentație specifică, a fost o provocare pentru abilitățile vocale și expresive ale actorilor. Pot fi subliniate trei aspecte valoroase: tehnica vocală și de pronunție a lui Erdogan Kavaz, actorul care joacă Coryphaeus, care fie șoptește, fie își eliberează puternic vocea pe întreaga durată a spectacolului și chiar în timp ce spectatorii își caută locurile. Deci aproape o oră și treizeci de minute nu se oprește vorbit. Monologul său continuu este rostit asemenea unui ritual, ceea ce face ca misiunea să fie și mai grea. Al doilea aspect este scena în care corul trece de la un râs foarte expresiv la un plâns puternic, dând senzația că cele două măști, ale comediei și tragediei, reprezentând conceptul de teatru din Grecia antică până în timpurile moderne, au fost aduse la viață chiar în fața ochilor noștri. Al treilea aspect se referă la modul în care este înfățișat personajul Helena – în momentele cele mai tensionate ale conflictelor cu Hecuba, ea se ascunde într-un camuflaj de pene negre, așa cum fac unele păsări în luptele lor pentru supraviețuire. În acest mod original și ironic regizorul a dat cheia personajului.

„Karamazovii”, bazat pe romanul lui F.M. Dostoievski, produs de Teatrul de Artă din Moscova și regizat de Konstantin Bogomolov, a fost o provocare intelectuală și emoțională, propusă de organizatori, provocare acceptată de un public numeros, care s-a arătat extrem de mulțumit la finalul spectacolului, prin șiruri furtunoase de aplauze și ovații. Fără urmă de îndoială, aprecierea se adresa tuturor actorilor din distribuție, pentru implicarea emoțională, precizia, nuanțele, forța, claritatea, spiritul de echipă și pasiunea investite în interpretările lor. Ne-au oferit într-adevăr imaginea, individual și colectiv, a unei entități complexe și complete, care găsește bucurie în a spune povestea profundă a existenței umane ce trăiește la limita dintre rădăcinile sale divine și a suprafeței sociale. Utilizarea tehnologiilor media poate fi discutată fie ca fiind o supradoză de modernitate, fie ca un nou tip de naturalism în teatrul actual. Cu toate acestea, a oferit șansa spectatorilor aflați la o distanță considerabilă de scenă, în marea sală a teatrului din Wuzhen Grand Theatre, să observe expresii faciale, priviri intense, sentimentele care s-au perindat pe fețele actorilor. Deși în decor a predominat culoarea neagră ca fundal neschimbat în care oamenii se luptă și suferă, mesajul general a fost unul pozitiv, sub efectul căruia mulți spectatori au rămas… i-am văzut îndepărtându-se de Wuzhen Grand Theater cântând melodiile pop rusești folosite ca ilustrare sau drept comentarii pentru frământările interioare ale personajelor. Mijloacele ironice prin care Konstantin Bogomolov a subliniat adevărurile esențiale au funcționat așa cum au fost intenționate, iar spectatorii s-au îndreptat spre casă cu o speranță reînnoită în ceea ce poate fi viața lor de acum înainte.

Ca o concluzie, având în vedere întreaga atmosferă și spectacolele vizionate, Festivalul de Teatru din Wuzhen oferă fiecăruia dintre spectatori speranță în frumusețea vieții, iar tânărului critic de teatru îi oferă termeni valoroși de comparație pentru reînnoirea nivelului său de aspirație.