Diana Parpalea, UNATC Teatrologie, anul II

Dimineața, omul este cel mai tăcut. Abia trezit, cu cearcănele adânc săpate pe obrazul ce nici nu a atins perna cu o seară în urmă, caută cu privirea un rost pentru ziua ce a venit. Ceasul pulsează secunde și minute. Deschide pachetul de cafea, dar înăuntru nu se află praful magic ce îţi dă energie, ci hăul adânc în care te cufunzi și pierzi. Deodată, timpul nu mai ticăie nebun, el se topește ca ceasul lui Dali, revărsat în eternitate; iar tu, vânător de cuvinte elitiste sau poetice, uiți esența propriei condiții.

Și totuși, pierdut în propria căutare încerci să urli, dar fără a folosi laringele. E ca o balanță, în care pe o parte pui prea multe țipete, iar pe cealaltă liniște. Spre ce parte se va înclina balanța? Spectacolul „Before breakfast” după Eugen O’Neill în versiunea scenică și regia artistică a soțiilor Andrei și Andreea Grosu, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, e ca un cântec mut de privighetoare care vibrează pe coardele sensibile ale sufletului.

Și totuși, ce se întâmplă cu liniștea de după furtună, înaintea micului-dejun? Unele cuvinte spun povestea unei vieți. Undeva în trecut, bărbatul care ți-a jurat la bine și la greu a devenit un alcoolic. Când tu credeai că te iubește, el te lua de soție pentru că-i făceai un copil. Frustrări și întrebări fără răspuns se adună în urmă și rămân în umbră. Povestea unei neveste care muncește, pentru că artistul ei se afla, mereu, într-o perioadă grea a vieții sale de artist neînțeles. La început, viața a fost poezie, armonie și vers. Iar asta se vede în bucățelele mici de hârtie, arse de timp. Pe scurt, totul a fost bine, până într-o zi, când nu a mai fost.

O cameră, un prag ce definește clar cei patru pereți ai încăperii și-o masă cu puțină mâncare. Două scaune, un soț și o soție: „Cine sunt eu?; Dar cine ești tu?”. Pe când doamna Rowland (Mihaela Trofimov) încercă să-și mai salveze soțul din căderea ce parcă nu-și găsește sfârșitul, el, Alfred (Richard Bovnoczki) joacă rolul piticului mut și prost cu privirea acelui: „Nu înțeleg ce vrei” al vieții de care ne temem cu toții. Tot ce face este să respire, să inspire și să emane oboseală. Am obosit să mai exist. Mi-e lene să mai trăiesc. Pentru ce, când este mai ușor să-ți amanetezi sufletul și să faci pactul cu diavolul, pentru o viață mai liniștită. Și cum faci asta? Îți vinzi ceasul, cu gândul că într-o zi, rămânem, oricum, fără timp. Tot ce era mai de preț a fost vântul de pe un gram de timp și o mână de bani. Universul atât de gol îți mai permite, totuși, să joci un ultim joc – de-a micul-dejun. Și juri că e atât de real, atât de viu. Nu mai există bani, țigări, cafea, mâncare, dragostea, dar hai să ne jucăm – cum ar fi dacă am avea.

Pe scenă se învață foarte greu să vorbești, niciodată nu e bine sau suficient de bine. Dar cum rămâne cu tăcerea, pentru că să taci și să vorbești fără cuvinte ține de gând, meșteșug și talent. Tot ce aduce Richard Bovnoczki în scena în care desenează în aer raze de soare, bucurie și vrăbiuțe care pregătesc micul-dejun perfect, te face să crezi în acel happy-end  și să auzi cu adevărat acel limbaj al păsărilor.

De cealaltă parte, Mihaela Trofimov nu se folosește de cuvintele țipate pentru a reda starea de disperare a femeii ajunsă la capătul puterilor. Ea rămâne mereu cu o privirea în căutare de răspunsuri la miile de întrebări ce-i atârnă pe vârful limbii. Mâinile ei aleargă pe masă, spre soțul mut din celălalt capăt ca la un frumos maraton fără sfârșit. Dar toate astea, până când? Cuvintele țintesc spre inimă cu intenția de a provoca durere, dar când acestea își îndeplinesc scopul, devine prea târziu pentru regrete, pentru a le lua înapoi. Și când acestea ating și ultima picătură de vitalitate, rămâi singur.

Ceea ce menține conflictul este energia opusă liniștii, dată de suspinele Mihaelei Trofimov. Pe cât de molcom este Alfred, pe atât de învolburată este doamna lui. Suferința se simte la amândoi, dar unul o ignoră, iar altul țipă că-l doare. Regia artistică pictează pe scenă un frumos tabloul al suferinței, al vieții și al raportului omului cu sfârșitul atât de incert. Nu ai de unde să știi, când, într-o zi, la micul-dejun, pendula din mers se oprește. Zgomotul puternic pe care sufletul îl face pentru a mai sta puțin pe acest pământ e doar un sunet care răstălmăcește fapte de mult trecute. Cei doi actori păstrează un spațiu gol, atât de tactil și plin de energii, încât balanța nebună încărcată de povara vieții – a vorbi sau a tăcea, intră în dialogul-mut al celor doi.

Dacă la început a fost cuvântul, restul, e tăcere. Frica de-a trăi fără cuvintele celui din jur este cea care ne izbește de tâmple ecouri fără înțeles. Iar aceasta – frica – nu ține cont că ești pe cale de a lua micul-dejun sau de a scrie poezia care o să aducă ceva bani în casă. Ca un poet ce-și arde poezia la sfârșit, rămâne să privim doar focul.

Teatrul „Maria Filotti” Brăila

„Before breakfast” de Eugene O’Neill

Traducere: Petru Comarnescu

Versiune scenică şi regie artistică: Andrei şi Andreea Grosu

Scenografie: Vladimir Turturica

Distribuţie: Doamna Rowland – Mihaela Trofimov, Alfred – Richard Bovnoczki