Cine are dreptate și cine minte? De partea cui e adevărul? Și cât de relativ e adevărul? Îndoiala. Lipsa de încredere. Bănuiala. Maladia lumii noastre. Nu veți găsi cu adevărat răspuns la aceste întrebări, dacă mergeți să vedeți spectacolul „Îndoiala” de John Patrick Shanley, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, producție a Centrului Cultural Lumina, care se joacă în sala de la Biblioteca Națională a României. Nu veți găsi cu adevărat răspuns, pentru că spectacolul nu-și propune să ofere un răspuns, ci doar să problematizeze, să propună o sensibilă temă de discuție, printr-unul dintre cele mai interesante texte care s-au scris la început de mileniu III. „Îndoiala”, textul dramaturgului american John Patrick Shanley, a câștigat în 2005 Premiul Pulitzer și Premiul Tony pentru cea mai bună piesă. Iar filmul care a avut la bază acest text, cu Philip Seymour Hoffman în rolul părintelui Flynn și Meryl Streep în rolul Maicii Aloysius, a fost nominalizat la Premiile Oscar.
Spectacolul pus în scenă de Victor Ioan Frunză e, întâi de toate, o poveste despre atât de fragilele fire care leagă între ele sufletele oamenilor într-o lume în care individualismul e cuvântul-cheie. O poveste despre adevăruri personale, despre oameni și ideologii, despre oameni-oameni și oameni-ideologii, despre lumini și umbre, despre vinovăție, despre iertare, despre credință, despre iubire și da, despre îndoială. Despre îndoiala care roade, care înghite, care ucide încet lumina. Despre oameni care în numele unor idei ucid bucuria din jur, despre vânătoarea de vrăjitoare… Și nu pot să nu remarc că într-o societate în care fenomenul #metoo face ravagii și dărâmă oameni și cariere, de-a valma, un spectacol precum „Îndoiala” lui Victor Ioan Frunză este atât de necesar. Pentru că arată atât de bine, atât de rafinat, atât de sensibil, atât de subtil felul cum lumina și întunericul se pot amesteca în aceeași ființă.
În spațiul de Biblioteca Națională, Victor Ioan Frunză a creat o sală de teatru… Așa cum, în urmă cu câțiva ani, a reușit să introducă pe harta teatrelor importante din România, sala de la Centrul Bălcescu, unde a creat câteva dintre cele mai frumoase spectacole ale ultimului deceniu alături de trupa fără nume despre care am scris adesea – pentru că este, fără dubiu, un fenomen unic în teatrul românesc, unul din acele modele fericite care înseamnă calitate și succes de public, cum rar se așază astrele să se întâmple într-o realitate culturală – așa se întâmplă acum, la Biblioteca Națională unde, într-adevăr, s-a născut o sală de teatru. Lucru atât de important într-o capitală europeană în care sălile de teatru nu sunt deloc suficiente.
Școala catolică unde se petrece povestea din „Îndoiala” e creată de Adriana Grand, un spațiu vibrant, încărcat de energie, cu vitralii copleșitoare, unde, pe lângă imaginea unui Christ ca o flacără, se strecoară un pom al vieții cu rădăcinile la vedere. O atmosferă aproape gotică, completată de muzica live, iar înăuntru, o sală mică ce devine pe rând biserică, grădina mănăstirii, cu dale mari și o bucată de pământ adevărat unde maicile plantează flori, sau biroul auster al maicii Aloysius, directoarea cea dominată de reguli și de dogme a școlii. „Îndoiala poate fi o legătură la fel de puternică precum e credință” sunt cuvintele parcă desprinse din Steinhardt cu care părintele Flynn, interpretat de George Costin, își încheie predica la amvon, scena cu care se deschide spectacolul. Și aș spune că sunt cel puțin două direcții cele pe care le țintește spectacolul creat de Victor Ioan Frunză: ravagiile pe care le produce îndoiala atât înlăuntru, cât și în afară, în lumea din jur. Și dacă aceste cuvinte cu care se încheie predica par un fel de pandant al celebrului verset biblic „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, semn al atât de umanei slăbiciuni umane, în fapt, ele deschid un teren spre cu totul alt tip de îndoială. Îndoiala care mușcă precum rugina. Din oameni, din viețile lor, din bucuria lor.
Pe scurt, povestea lui John Patrick Shanley ar fi așa: într-o școală catolică, o călugăriță începe să-l bănuiască pe preotul Flynn că ar avea un tip de relație nepermisă cu unul dintre băieți, singurul copil de culoare din școală. Preotul e exact opusul ideilor ei despre credință și educație. În timp ce ea e o stâncă, o ideologie din cap până-n picioare, neatentă și, mai mult, nepăsătoare la orice nevoie sufletească sau spirituală a copiilor, obsedată de reguli și disciplină, el e vesel, cald și apropiat de ei, iar felul lui de a-l prezenta pe Dumnezeu le ajunge la inimă. Cântă împreună cu ei la chitară, se joacă baschet și îi învață ce înseamnă să fii bărbat… Însă, așa cum Shanley își construiește textul și punctele culminante, în permanență există „îndoiala”. Și nicio clipă nu poți exclude că în spatele acestei laturi luminoase a lui se ascunde perversiunea. Și nici că în spatele răcelii ei și al luptei obsedante pentru adevăr nu se ascunde, de fapt, o formă de grijă supremă pentru copii. Iar spectacolul lui Victor Ioan Frunză surprinde această teribilă pendulare între bine și rău, între lumină și întuneric, între îndoieli și adevăruri niciodată aflate. Iar interpretarea celor doi – Corina Moise în sora Aloysius și George Costin în părintele Flynn – conturează două personalități adânci ca marea, în care e atât de plăcut să sondezi, să cauți, să te îndoiești, să descoperi, să vezi nuanțe – nuanțe pe care lumea noastră atât de adesea nu mai are răbdare să le observe.
Teribil de actual acest subiect într-o societate în care prezumția de nevinovăție aproape că nu mai există. Spectacolul propune o analiză fină a felului cum îndoiala, bănuiala, bârfa, se transformă în adevăruri absolute. Și, ceea ce e foarte important, spectacolul nu-ți impune soluții. Când pleci din sală, ore întregi continui să te întrebi de partea cui e adevărul. Și dacă îți oferi un răspuns e, cu siguranță, propriul răspuns, care ține mai degrabă de propriul background. Căci ceea ce vezi pe scenă e o poveste. O poveste despre oameni față în față cu propriile neputințe.
Plonjezi în această poveste prin superba predică a părintelui Flynn și apoi descoperi două maici cu firea la fel de diferită precum sunt apa și focul. Sora James, așa cum o construiește Ana Crețu, e luminoasă, are încredere în oameni, iubește copiii, îi place să-i învețe lucruri, face totul cu pasiune, e copilăroasă și jucăușă. Surprinde cu multă delicatețe trăsături de personalitate care o umanizează teribil, are gesturi de o timiditate adorabilă, precum cele din scena în care îi servește ceaiul părintelui Flynn, în biroul directoarei, e o femeie care și-a îngropat undeva în adâncuri tristețea de a nu fi cunoscut viața de femeie și care și-a convertit tristețea în bucurie, are sclipiri de bunătate în ochi, iar atunci când sora Aloysius îi înfige în inimă ghimpele îndoielii, ea se îndoiește cu toată ființa, simplu și direct, cu aceeași putere cu care până atunci avea încredere în oameni. Ana Crețu creează în acest rol o ființă atât de complexă în simplitatea ei înduioșătoare, o ființă atât de ușor de manipulat în sensibilitatea ei, o ființă care se zbate între lumina din ea și întunericul în care o aruncă îndoielile lumii din jur.
De partea cealaltă, Corina Moise o conturează pe sora Aloysius ca pe femeia-stâncă. Femeia pentru care Dumnezeu înseamnă reguli, credință înseamnă reguli, școala înseamnă reguli. E intransigentă, e de neclintit și nu tolerează în școală „regula” bucuriei. O interesează educația și mai puțin inima copiilor. Nu vrea să existe nici plăcerea de a preda și nici plăcerea de a învăța. Totul se reduce la disciplină și la verbul „a trebui”. Și totuși… deși Corina Moise creează acest personaj puternic precum un tanc sovietic care culcă la pământ un câmp de maci, în spatele acestei durități există în permanență un altceva… îndoiala. Există o sclipire de viață, de căldură, de normalitate pe care o lasă să iasă la iveală dincolo de ideologia pe care își impune să o reprezinte. E interesant că interpretarea Corinei Moise lasă loc să se zărească în spate femeia… femeia care și-a pierdut soțul, femeia care s-a închis în acest corset al disciplinei reci, ca o formă de supraviețuire.
Și acum, spectacolul aduce față în față aceste două lumi. Sora Aloysius de o parte. Și părintele Flynn de cealaltă parte. Un bărbat extrem de interesant este Flynn așa cum îl construiește George Costin. O ființă în care se simt deopotrivă un trecut ciudat, pe care vrea să-l ascundă, un trecut cu secrete dureroase și chinuitoare, un bărbat care disimulează permanent tristețea în „bucuria duhului”, un om cu nesfârșite resurse de lumină, de bucurie, de căldură, un preot care-l înțelege pe Dumnezeu dincolo de dogmă, care e dispus să se joace, care e dispus să dăruiască – și sunt superbe momentele în care George Costin e pe scenă alături de o trupă de copii care cântă, se joacă și joacă impecabil. Și totuși… sunt nenumărate momentele în care te îndoiești de el, asemenea maicii Aloysius, sunt nenumărate momentele în care simți că are ceva de ascuns, în care vezi în ochii lui ceva tulbure ca un păcat de moarte, cu care se luptă…
Poate că cel mai dureros moment este cel în care are loc confruntarea din biroul directoarei, între ea, apărătoare dreptății și a adevărului în ideal, și mama băiețelului de culoare, presupusa victimă a preotului Flynn, interpretată de Mirela Zeța. E dureros pentru că pune o problemă extrem de complicată. Să arăți adevărul (în cazul în care e vorba de un adevăr) cu prețul vieții unui copil sau să îngropi adevărul (în cazul în care e vorba de un adevăr) de dragul de a fi justițiar. Ce e mai important? Viața, cu datele unui caz concret, sau ideea? E o dilemă cu care te lupți mult timp… Mai ales că spectacolul nu-ți propune nicio rezolvare. Îți lasă pe deplin lupta. Și asta este atât de important de punctat într-o epocă în care teatrul devine tot mai mult instrument de propagandă și ți se lasă tot mai puțin loc pentru a alege, pentru a gândi, pentru a simți și a-ți pune întrebări.
Centrul Cultural Lumina
„Îndoiala” de John Patrick Shanley
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Scenografia: Adriana Grand
Cu: George Costin, Corina Moise, Ana Crețu, Mirela Zeța
Foto: Adriana Grand
