Cum să te iei la trântă cu marile texte? Când e mai bine să montezi un clasic? Ce te recomandă să îţi permiţi să montezi un colos al teatrului universal? Oare nu eşti prea tânăr sau prea lipsit de experienţă sau nu ai suficientă cultură generală sau poate prea eşti încrezător peste măsură. Cât de matur trebuie să fie regizorul care se atinge de sfintele texte? Şi ce înseamnă, de fapt, matur? E un prag, e o limită, e o vârstă? Care e marca maturităţii unui regizor? Şi, de fapt, nu creativitatea, imaginaţia, puterea de a transforma în acţiune cuvintele din pagină, de a crea situaţii, de a descifra relaţii şi de a spune o poveste sunt atributele imperative oricărui regizor? Ţin ele într-atât de inevitabil de anul naşterii? Sau dimpotrivă, tinereţea, curajul, puţină inconştienţă şi puţină naivitate sunt mai de folos decât precauţiile şi prejudecăţile aduse de multele experienţe de viaţă?

Florin Liţă este unul dintre acei foarte tineri regizori care nu se teme de numele cu sonoritate. A montat Sartre pentru examenul de licenţă, a debutat cu I.L. Caragiale, iar acum semnează cel mai nou spectacol din repretoriul Unteatru – „Pelicanul” de August Strindberg. Primul atu pe care l-a premeditat în această încercare de a îmblânzi un text aproape sălbatic este distribuţia pe care a alcătuit-o: Florina Gleznea (Mama Elise), Alex Popa (Fredrick), Sandra Ducuţă (Gerda) şi Cezar Antal (Axel). Patru actori a căror intuiţie, disponibilitate scenică şi expresivitate funcţionează drept fundaţie solidă pentru construcţia unui spectacol bazat pe relaţiile dintre personaje.

Într-un spaţiu suficient de neutru şi suficient de sugestiv în acelaşi timp, creat de Gabriela Petrov, universul casnic al celor patru captivi într-o viaţă de familie disfuncţională se desfăşoară segment cu segment, asemeni unui lanţ de bicicletă încolăcit strâns în jurul unui adevăr care are nevoie de sacrificiu pentru a fi rostit: toţi sunt victime şi toţi sunt vinovaţi. În abordarea problemelor complicate din această familie în care copiii suferă de neiubire din partea unei mame care caută iubirea în braţele unui amant rudimentar, lipsit de afecte şi impulsionat doar de instincte şi interese, obiectivitatea este instrumentul de măsură al adevărurilor. Fără a arăta cu degetul înspre niciunul dintre personaje, fără a îngroşa tuşele de caracterizare, fiecare dintre cei patru îşi are atât vina, cât şi pedeapsa lui. Acest echilibru foarte bine ponderat este motivul pentru care spectacolul îşi găseşte o voce proprie, dincolo de cea recunoscută a celebrului său autor.

„Pelicanul” de la Unteatru este un spectacol care vorbeşte printr-o parabolă dintr-un timp trecut despre fricile şi vina generaţiilor actuale. O mamă care e prea preocupată de sine şi nevoile ei materiale pentru a mai avea grijă de cei doi copii care cresc cu deficienţe fizice, dar, mai ales, sufleteşti. Doi copii care, tânjind după iubire, ajung să urască din tot sufletul şi să se răzbune nu doar pe cea pe care o cred vinovată, ci pe ei înşişi. Între aceste relaţii trunchiate există un bărbat egoist care nu e vinovat de altceva decât de ignoranţă şi parvenitism, dar mult mai puţin demn de a fi condamnat decât victimele sale. În acest patrulater neregulat, cu laturi inegale şi unghiuri ascuţite, există un personaj absent, la întretăierea tuturor frustrărilor: tatăl de curând decedat. Cel care prin moartea sa a declanşat acest mecanism de răzbunare şi ură.

Florina Gleznea îşi conduce cu mână sigură personajul, cu autoritate şi o prezenţă acaparantă, asemeni unei mame-simbol. Centrul scenei pare că se mută în funcţie de locul în care se află ea. Interiorizat, mereu lăsând impresia că ascunde ceva, lăsându-şi sentimentele să răbufnească odată cu un final traumatizant şi copleşitor. Alex Popa are stranietate, e ludic, e versatil, se insinuează parcă în scenă cu fiecare apariţie, iar nebunia lui lucidă are o tristeţe profundă, completată de tristeţea omului care nu mai are nimic de pierdut. Sandra Ducuţă are forţă, carismă şi explozie. Foarte lejeră în expresivitatea ei şi impresionant de percutantă în reacţii, îşi construieşte un parcurs care culminează cu furie şi tragism. Cezar Antal joacă împotriva naturii sale blânde şi reuşeşte să scoată în evidenţă trăsăturile contondente ale acestui bărbat fără prea multe nuanţe. Are o siguranţă de sine şi o nepăsare bine susţinute de un scop precis, asumat foarte clar.

„Pelicanul” în regia lui Florin Liţă este un spectacol matur, care nu se lasă sufocat de importanţa titlului său. Prin reuşitele actorilor mesajul profund uman rămâne la suprafaţa acestei poveşti triste despre neiubire. Cu câteva inserturi comice care funcţionează ca supape în tot amalgamul de tonuri sumbre, cu câteva soluţii deloc epatante, dar utile, dar şi cu o scenă lipsită de ritm şi acţiune în care cuvintele se vorbesc prea mult şi se joacă prea puţin, spectacolul se situează undeva în zona necesarului din repertoriul unui teatru în care se regăsesc multe titluri intimidante.

Teatrul Unteatru

„Pelicanul” de August Strindberg

Regia: Florin Liță
Scenografia: Gabriela Petrov
Sound Design: Adrian Piciorea
Light Design: Dragoș Mărgineanu
Cu: Florina Gleznea, Cezar Antal, Sandra Ducuță, Alex Popa