La începutul fiecărei luni, vă propunem, în Colțul de Film, o poveste sau discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.

Cine mai are nevoie de modele? Sau de repere? Sau de idoli? Se pare că nimeni. Zilele când un om devenea demi-zeu şi era urmat de mase electrizate de discursul sau de arta sa rămân doar imagini în alb negru sau în culori spălăcite, de atunci când nu existau ecrane plate şi 4K nu însemna nimic. Carisma a devenit astăzi un bun de împrumut. Nu mai e nevoie de prezenţă, ci de aparenţe pentru a fi în lumina reflectoarelor. Toată agitaţia s-a mutat în online. Fanii nu mai umplu stadioane la concerte, ci apasă pe subscribe şi follow cu milioanele pe platformele iniţial concepute pentru a fi utilizate spre socializare, dar devenite acum ustensile numai bune pentru promovare. Miile şi milioanele de aprecieri virtuale ne-au secat nevoia de manifestare directă a acestor sentimente. Odată ce ai dat click, ai şi devenit fan. Idolul tău e mai mult o imagine bine retuşată decât o persoană. Eşti fanul imaginii. Iar modelele nu mai spun poveşti de viaţă, nu mai fac descoperiri epocale, nu mai zboară pe lună, nu mai au neapărat talent. Întâmplarea joacă un rol mult mai important în crearea viralizarea unei imagini şi transformarea unui video în motiv de isterie globală. Iar consumerismul toacă repede orice asemenea nălucă prefabricată pentru a face loc următoarei şi următoarei.

Într-un prezent în care realitatea şi virtualul se confundă şi oamenii nu mai au nevoie de monştri sacri, filmul „The Irishman” este o capodoperă contranaturii. Martin Scorsese a făcut un pariu uriaş nu doar cu industria cinematografică, ci cu lumea întreagă. Filmul său nu are nimic în comun cu filmele de box office din cel de-al doilea deceniu al noului mileniu. Nu e epic. Nu e politically correct. Nu celebrează nicio ideologie. E un film impecabil. E artă. Şi cine mai are nevoie de artă azi? La ce ne foloseşte? Cine mai ştie cum să se comporte în faţa unei capodopere abia create? Ştim să admirăm exponatele de muzeu. Ştim că „The Godfather” e o capodoperă şi ne minunăm ca atare. Nu avem nicio problemă cu artefactele trecutului. Dar ca un film din 2019 să aibă aceleaşi calităţi ne e uşor peste mână să îl încadrăm, să îi facem loc în vitrina cu trofee de pe care oricum uităm să ştergem praful.

Atitudinile aberante pe care le-a stârnit filmul, polemicile absurde despre lipsa rolurilor feminine centrale, discuţiile despre opiniile politice ale protagoniştilor, aceste perdele de fum sunt pur şi simplu hilare în încercarea lor de a comenta un film pentru care întregul aparat critic contemporan pare nepregătit. „The Irishman” este un manifest fără a-şi fi propus să fie asta. A fost făcut cu încăpăţânarea de a trăi a ultimilor supravieţuitori dintr-o specie pe cale de dispariţie. Are acea maiestuoasă grandoare, acea aşezare, acea atitudine regală, fără a fi superioară, pe care doar un maestru veritabil şi-o poate permte şi asuma fără a fi ostentativă.

Felul în care spune povestea lui Frank Sheeran, scenă cu scenă, cadru cu cadru, dialog cu dialog, prim-plan cu prim-plan, are ritmul şi răbdarea unui alt timp. Da, poate fi anacronic. Dar e atât de tonic să poţi savura, încă, o ultimă reprezentaţie dintr-un gen pe care de acum îl putem considera apus. Performanţa acestui film e aceea de a fi autentic. De a fi creat fără compromisul cerut de realitatea din jurul său. Pornind de la o carte incitantă, „I heard you paint houses”, apărută la jumătate de an după moartea personajului real Frank Sheeran, în care acesta se presupune că îşi asumă vina pentru uciderea unor figuri mafiote importante, scenariul construieşte un puzzle mozaic cronologic prin care reuşeşte să ne scoată din timpul nostru cel măsurat în bytes/secundă. Paradoxal, deşi nu au trecut mai mult de patruzeci-cincizeci de ani, imaginile ce reconstituie fidel trecutul recent par desprinse dintr-un ev mitologic. Bunicii şi părinţii noştri atunci au copilărit şi şi-au trăit tinereţea. Nu e atât de demult vremea când televizoarele nu aveau telecomenzi şi telefoanele aveau receptor. Dar tocmai această apropiere în timp de ceva ce pare atât de vechi ne sperie. Şi atunci fugim de tot ce ne leagă de el.

Interpretarea celor trei vedete Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci nu are nimic din monumentalitatea înţepenită a moştrilor sacri scoşi de la muzeu pentru o demonstraţie de actorie de demult. Sunt toţi trei foarte buni meşteşugari, se iau foarte în serios. Desigur că le recunoaştem mijloacele, desigur ne bucurăm (cei care ne bucurăm) să îi mai vedem încă o dată folosindu-le pentru un scop mult mai nobil decât comediile simpluţe sau apariţiile din ultimii ani. Oricât de ciudaţi ar fi ochii albaştri ai lui De Niro şi oricât de vopsit părul lui Pacino, după câteva scene în care te minunezi de tehnologia într-adevăr uluitoare care i-a întinerit cu câte treizeci-patruzeci de ani, uiţi amănuntele tehnice şi eşti dus de mână de aceşti domni în lumea condusă din umbră de Russell Bufalino. Şi dacă grimasele lui De Niro ţi se par cunoscute şi dacă felul în care se enervează Pacino îţi e şi el foarte familiar, jocul parcimonios, dens şi atât de nuanţat al lui Joe Pesci te va lua prin surprindere. El este adevărata surpriză de proporţii a acestui film. Şi te bucuri că după cincizeci de refuzuri, a acceptat să revină pe platourile de filmare după aproape zece ani.

„The Irishman” este un film-pansament pentru nostalgici, pentru cei care încă savurează poveştile cu oameni şi nu doar lamentaţiile ideologice. Pe-ndelete, în trei ore şi jumătate dezvoltă o lume şi spune un adevăr ficţional pe care îl argumentează artistic. E o plăcere şi o mirare că a fost posibil. Şi e trist că un film atât de bine făcut se încadrează astăzi la categoria rarităţi şi bizarerii. E ciudat că o capodoperă a devenit reprezentativă pentru o nişă. Dar oricât de absurdă ne-ar fi devenit realitatea, oricâte pseudo-argumente s-ar căuta şi inventa, calitatea net superioară a acestui film rămâne un adevăr general valabil.