„Publicul este misterul teatrului. De ce vine? De ce au ales ei, spectatorii, să fie în acel loc, în seara respectivă, să se cunoască, poate chiar să se iubească puțin? Nu poți sta alături de cineva ore în șir fără să stabilești un contact cu vecinii apropiați. Nu știm de ce tip sunt aceste relații, dar ele se creează în mod cert. Căci teatrul este o manieră de a renunța la singurătate pentru a te regăsi într-o colectivitate. Înainte, mersul la teatru părea mai normal decât astăzi, când tentațiile s-au înmulțit… astăzi, dragostea de teatru nu vine de la sine.”

Chiar dacă aceste cuvinte ale lui Giorgio Strehler nu sunt un răspuns în sine la întrebarea „De ce vine publicul la teatru?”, ele conturează un univers al unui creator care, în fapt, a schimbat și teatrul, și lumea. „Fac teatru pentru că în fiecare seară săvârșesc un lucru uman.“ Iată poate cel mai bun răspuns. Un răspuns care azi, la 22 de ani de când el nu mai e, pare să devină tot mai anacronic. Pentru că tentațiile sunt și mai multe, pentru că lumea se schimbă, pentru că teatrul se schimbă cu orice preț, pentru că pe creatori îi interesează din ce în ce mai puțin răspunsul la întrebarea: „De ce vine publicul la teatrul?”

S-a stins din viaţă în ziua de Crăciun a anului 1997, într-un spital din Lugano, Elveţia, fără să-şi vadă ultimul spectacol de operă, „Così fan tutte“ de Mozart, pentru care se repeta intens la Piccolo Teatro, astfel încât premiera să aibă loc la începutul anului următor. Premiera a avut loc, dar în lipsa lui. Piccolo Teatro a rămas să-i spună mai departe povestea… El și oamenii care l-au cunoscut.

Mi-aduc aminte o seară de acum câțiva ani, când m-am întâlnit cu Alexandru Darie să vorbim despre Giorgio Strehler. Azi, când nici Giorgio Strehler și nici Alexandru Darie nu mai sunt pe pământ, gândurile lor au un farmec amar. Farmecul unei lumi care începe să apună, ucis de o mare de corectitudine politică, tehnologie rece și banalitate. Vă propun un fals dialog peste timp între Giorgio Strehler și Alexandru Darie.

Alexandru Darie:„Dacă ar fi să extrag esența creației lui Giorgio Strehler, aș spune că e vorba despre viață, <<un teatru pentru viață>> – teatrul nu există în absența vieții și în absența morții. În lipsa lor e o înșiruire de vorbe și de situații de viață cotidiene simpluțe. Apoi, ar fi recâștigarea viului în teatru, pentru un public larg. Fiindcă în perioada interbelică și prebelică teatrul italian era foarte aproape de vodevil, un teatru mort, închis, cu câteva vedete, care făceau săli pline, un teatru de bulevard. Or, el a reintrodus marea dramaturgie în teatrul contemporan, dar pe înțelesul tuturor. Să redăm vulgului și maselor marea dramaturgie, cam ăsta a fost scopul lui. Și a reușit să facă acest lucru, imediat după război, când nu venea nici dracu’ la teatru. Iar el a reușit să creeze Piccolo și să facă săli pline. El a pus în scenă Regele Lear, în Italia, unde oamenii mureau de foame și mâncau cartofi fierți…”

Giorgio Strehler:„Ceea ce contează este să nu fii niciodată satisfăcut, să nu te oprești. Pentru a defini teatrul de artă așa cum l-am înțeles dintotdeauna, voi întrebuința un cuvânt faustian, dificil de tradus: streben.Ceea ce vrea să spună a tinde către, a se epuiza pentru a ajunge la… strebenindică o mișcare către ceea ce nu este prezent. Aceasta indică neapărat un efort important, fără să poți spune despre ce lucru e vorba; poți numai să-i simți nevoia. Iar când îl atingi, ai sentimentul că ceva nou se profilează, mai departe, și te împinge să continui. Trebuie să tinzi fără încetare spre… Astfel putem defini istoria teatrului de artă, un teatru în mișcare ce dorește întotdeauna să atingă ceva mai bine decât ieri, să dezvăluie întotdeauna mai adânc misterele acestei vieți pe care teatrul o preamărește, chiar când e vorba de tragedii. De altfel, acesta este motivul pentru care oamenii pot suporta tragediile, căci, la sfârșit, morții de pe scenă se ridică și îi mulțumesc publicului la fel cum mortul așezat în acest fotoliu se poate ridica pentru a spune Mulțumesc.“

25 decembrie 1997 a fost ultima zi din viaţa lui Giorgio Strehler.De Crăciun, o zi a Începutului, s-a întâmplat, printr-o logică necruţătoare, sfârşitul… Sau trecerea… Într-o urnă din cavoul simplu al familiei, în cimitirul Sant’Anna de la Trieste, se află cenuşa lui Giorgio Strehler. Magicianul în negru, cu păr alb şi gesturi leonine, Regizorul pe care atâţia artişti europeni, din două generaţii, şi-au dorit să-l vadă la lucru, în laboratorul de la Piccolo, închipuindu-şi-l în fel şi chip, umplând cu ajutorul imaginaţiei lipsa unei reprezentări concrete, a cunoaşterii directe, era de mult un mit. Protagonist al unui destin personal spectaculos, îşi construise singur posteritatea sau, cel puţin, contribuise la conturarea ei. Pe de o parte, aura de inaccesibilitate accentuată în ultimii ani de viaţă, pe de altă parte creaţia sa în sine hrăneau de vreme bună o percepţie la superlativ. Giorgio Strehler făcuse prea multe minuni la Piccolo Teatro ca să nu fie un magician absolut, unanim recunoscut.

Alexandru Darie:„Giorgio Strehler este copilul minune. Nu, nu era prietenos cu toată lumea. Era… cum să spun eu? Era ca Ludovic al XIV-lea. Eu cred că există o legătură între copil și maestru. Nu cred că există artiști geniali care nu sunt copii. Eu l-aș numi Mare Preot al invizibilului. Indiferent dacă vorbim despre metafizic, concret sau abstract, el a făcut un teatru al luminii. Aici m-a impresionat pe mine, pentru că eu cred că teatrul, oricât ar vorbi despre tragediile omului, despre ce ni se întâmplă, oricât gust amar ai avea la finalul unui spectacol, până la urmă teatrul adevărat vorbește despre lumină, despre ce putem face cu noi sau cu oamenii din jurul nostru, ca să fim mai buni. Strehler este un Mozart al teatrului. La Mozart, oricâtă durere este în Requiemlasă până la urmă deschisă poarta către Dumnezeu. Asta făcea și Strehler. E mai bine să lași o mică poartă deschisă prin care intră o rază de soare, prin care intră misterul. Strehler a murit printr-un infarct. În ziua de Crăciun… A fost, deci, un accident. Ei bine, după vreo șase-șapte ani, Elie Malka mi-a mărturisit într-o seară, plângând, că înainte cu trei zile de infarct i-a chemat pe toți la Piccolo, le-a mulțumit și și-a luat rămas-bun de la ei. Și după aceea a murit atât de senin. Asta mie nu mi se pare o întâmplare.”

Giorgio Strehler: „Sunt faustian pentru că mă străduiesc mereu să fac încă un pas, să merg mai departe, să ajung undeva. Caut absolutul. Sunt un om în căutarea unei utopii. Şi aşa o să mor. O spun adesea elevilor mei și v-o repet acum, cu toate că nu îmi sunteți elevi: Nu trăiți cu pumnii strânși în spatele unui zid, cu spaima de vid… Poate că astfel veți ajunge să trăiți nouăzeci de ani. Veți trăi mult, dar la ce vă va folosi? Nu, faceți ce vreți! La sfârșit veți fi suferit, veți fi fost dezamăgiți, dar veți fi ființe umane. Viața trăită astfel merită trăită. Altfel, nu! Ceea ce spun aici este valabil pentru un teatru de artă…“

Mai întâi, în viaţa micului Giorgio, născut la Trieste, a fost muzica. Muzica avea chipul mamei, violonistă, căci numai mama i-a rămas înainte de a împlini trei ani. În absenţa tatălui stins din viaţă, Giorgio a crescut într-o atmosferă feminină la Milano, unde s-a mutat împreună cu mama şi bunica. Zona feminină din spectacolele sale va fi explorată cândva într-un fel unic şi imposibil de definit. Personajele feminine din spectacolele lui vor păstra tăcerea şi se vor mişca într-un fel inaccesibil. Atracţia liceanului Giorgio faţă de teatru nu s-a transformat devreme într-o preocupare coerentă, aşa că a urmat Facultatea de Drept de la Universitatea din Milano, pentru că i se părea că a investiga fraude seamănă cu a face teatru, cum va povesti amuzat mai târziu, când numele lui va fi citat alături de Peter Brook, Jerzy Grotowski sau Ingmar Bergman, cei mai influenţi creatori din secolul XX. Şi totuşi, a început să joace cu o trupă de amatori, simţind deja lipsa unui regizor care să ordoneze şi să orienteze energiile. Pe-atunci personaj absent din teatrul italian, sinonim cu trupa şi ideea de trupă, regizorul profesionist va rămâne în istoria teatrului ca descoperirea lui Strehler. Nevoia de un demiurg, pe care o explica în mai multe articole publicate la vremea începuturilor, când făcea gazetărie şi scria cronică de teatru, îi va aduce admiratori şi adversari, îl va împinge pe un drum spectaculos şi-i va da lui însuşi rolul principal.

Alexandru Darie:„Mi-a povestit într-o seară cum a preluat sediul Picollo în 1947, imediat după război. Sediul lui Piccolo din via Rovello a fost înainte sediu al Gestapo-ului. Și-mi povestea cum, atunci când i s-a repartizat această clădire să facă în ea un teatru pentru popor, a găsit acolo sânge pe pereți. Exista acea influență extraordinară în Europa, după război, cu teatrul popular, teatrul deschis poporului. Eu cred că a fost un semn să naști un asemenea templu al culturii, al libertății, al omului, al iluziei, al magiei, într-un loc unde au suferit și au murit oameni.”

Giorgio Strehler: „Doar acum, în angoasa extremă, în oboseala extremă, cu greața extremă, în refuzul extrem al teatrului, pe care nu pot să-l refuz, pentru că e mai puternic decât mine, acum știu că nu pasiunea pentru teatru(atât de facilă, de caldă, de nepăsătoare, atât de fericită!), ci vocația pentru teatru este piatră și sânge. Numai acum, când este atât de târziu, știu că această vocație mă posedă în întregime, în vreme ce până acum nu a făcut decât să mă pună la încercare. Poate că este încă o încercare. Dar, dacă e o încercare, atunci, este extremă. Este cea din urmă. Sunt pe cale să trăiesc ultima dovadă de dragoste pe care mi-o cere teatrul. Acum nu pot să-i dau mai mult. Nu mi-a mai rămas nimic. Sunt, în fine, deposedat de mine însumi. Nu a mai rămas decât el, acest foc care arde cu o intensitate insuportabilă, fără flăcări, nici cenușă. Ca un astru ce-și răspândește atomii în univers“.

Italia a intrat în război şi Strehler a ajuns în Elveţia, întâi soldat, apoi refugiat într-un lagăr, convins că un spectacol ar putea salva câteva vieţi, dacă nu la propriu, măcar la figurat. În 1942-1945 a montat „Omor în catedrală” de T.S. Eliot şi „Caligula” de Albert Camus, iar după război s-a întors în Italia hotărât să devină regizor. Un regizor care să profeseze un teatru uman, în toate sensurile pe care le va explica în cartea sa „Per un teatro umano”: „Nu e o lecţie teoretică, ci o conceţie umană despre teatru, care e o artă poetică, arta echilibrului, metafora vieţii noastre”. „Din jale se-ntrupează Electra” de Eugene O’Neill a fost adevăratul său debut, la vremea când încă era cronicar şi nu mai voia să scrie despre teatru, ci să facă teatru, o artă cu multe riscuri.

Alexandru Darie: „Arta regizorului de teatru constă într-un lucru foarte simplu și foarte greu de realizat. Să te iei de gât cu textul și să-i pui o amprentă extrem de puternică, ceea ce făcea el, dar, căutând perfecțiunea și simplitatea. Rolul regizorului în final este acela de a dispărea. Creezi iluzia vieții atât de puternic, fiind foarte dictator în procesul de lucru, dar la final publicul nu mai observă regizorul, ci povestea. Nebunia este să duci totul până în acel punct în care tu ai dispărut. De-asta el era atât de aproape de muzică. Partitura este Dumnezeul dirijorului și al interpreților. Toate spectacolele lui sunt în conformitate cu această idee. Toți marii regizori fac conștient sau nu asta. Un spectacol de Strehler are un stil inconfundabil, dar stilul ăla nu este nici suficient, nici scopul principal. Și nu se ia la trântă cu autorul. Te iei la trântă ca să-l înțelegi, nu ca să-l negi. Să-l negi e cel mai simplu.”

Giorgio Strehler:„În meşteşugul interpretării există un pericol diabolic, acela de a crede că suntem la fel de buni sau chiar mai buni decât Shakespeare sau Mozart. În teatru nu există decât un artist: autorul textului dramatic.“

Scurtă descriere profană, la o ceașcă de cafea sau un pahar cu bere, cine mai ține minte?!, a lumii unui mare creator. Un rezumat atât de frumos, atât de simplu, atât de viu.Alexandru Darie despre Giorgio Strehler… Și numai cine n-a vorbit niciodată cu Alexandru Darie nu știe cu ce patimă îi vorbeau ochii când vorbea despre teatru…„Să-ți imaginezi Livadade vișinicu o cameră care a fost a copiilor, în care toată mobila e un pic mai mică decât normal, este o idee genială, care vorbește absolut magic despre ceea ce nu se vede. Și arată că, de fapt, toate aceste personaje care se apropie de moarte își au originea, esența, în copilărie. Să faci în Regele Learun decor ca o arenă de circ care e plină cu noroi spune totul despre ce vrea să cucerească Lear. Ce împarte el? Un nimic. Împarte o împărăție a nimicului. Să faci scena furtunii din Furtunacu o barcă, într-un hublou și cu o pânză care se mișcă, și astăzi e o imagine extraordinară. Toți au încercat s-o traducă la scară mare. Iar el a venit și-a spus: „Vă agitați degeaba, e o poveste, priviți-o printr-un hublou, printr-o gaură a cheii”. E genială imaginea! Să faci în acel fel Trilogia vilegiaturii, adică să reteatralizezi teatrul în sensul magic și el să fie, în același timp, de un realism cotidian extraordinar de frust și extraordinar de subtil. Să vezi niște actori în costume renascentiste, cu peruci… Ce poate fi mai anost sau mai fals? Și cu toate astea să ai senzația că cineva te transportă în timp și că asiști exact la o scenă din Renaștere, în 3D, acum! Și să-ți dai seama că problemele omului și condiția umană sunt aceleași. Ca și cum, printr-un miracol cinematografic, azi am anima niște picturi de Caravaggio sau de Rembrandt.”