S-a născut acum 77 de ani, undeva la Chişinău. Era anul 1942, iar anii care au urmat n-aveau să fie dintre cei mai uşori. Era război şi tatăl ei a plecat pe front când mama ei era însărcinată cu ea. Înainte să plece, a spus: „Dacă e fată, se numeşte Maria.” Nu ştia că tocmai a ales numele uneia dintre cele mai mari actriţe ale teatrului românesc dintotdeauna: Mariana Mihuţ.

Era deja început de iarnă pe 7 noiembrie 1942, când a venit pe lume, la Chișinău, în casa bunicii. Pentru că tatăl a plecat pe front, mama ei s-a dus să nască acasă, iar în anii care au urmat, prezența mamei și a bunicii i-a marcat copilăria. „Tata a căzut prizonier, a stat 9 ani în Siberia, iar mama n-a mai ştiut nimic despre el. Eu l-am cunoscut de-abia când s-a întors din prizonierat. Acolo tata a învăţat să cânte la chitară…”, își amintea într-un interviu actrița Mariana Mihuț. A fost botezată în ziua de Sf. Nicolae, la o lună după ce s-a născut, și bunica i-a povestit că erau zăpezi uriașe, de doi metri, și de-abia au ajuns la biserică.

Copilăria a fost fericită pentru că mama și bunica, două femei extrem de puternice, au știut s-o facă să pară așa, însă n-a fost deloc lipsită de griji. Dimpotrivă, a fost perioada de mare foamete. „Știu că la un moment dat ne-a fost şi foame. Noi ne-am refugiat din Basarabia la Turnu Severin. Şi câteodată nu venea pensia la timp sau era foarte mică şi ştiu că bunica făcea economie”, îmi povestea acum câțiva ani, într-un interviu, Mariana Mihuț. „În casa în care ne refugiaserăm, era o plită veche, veche, din pământ, şi bunica făcea cele mai delicioase plăcinte din apă şi din făină şi le cocea pe plită. Şi în casă era o lumină minunată, de la lemnele care ardeau. Iar bunica spunea poveşti. Stăteam toate trei şi mâncam plăcinta asta şi mi se părea absolut minunat. Nu-mi doream nimic altceva. Da, era imediat după război, era foametea. Dar eu n-am simţit lucrul acesta, nu pentru că am fi avut foarte multe, dar pentru că mă bucuram de ce aveam. Ştiu că odată am mâncat numai morcovi o perioadă. Dar n-a fost nicio tragedie, ni se părea normal. Ştiu că mama se ducea mulţi, mulţi kilometri să facă rost de gaz lampant, ca să-mi încălzească mie laptele. Dar totul era cu multă dragoste, pentru că le aveam pe mama şi pe bunica.”

Pasiunea pentru scenă, în ciuda unei timidități care a urmărit-o toată viața, a apărut devreme, când era elevă. „Făceam tot felul de spectacole la şcoală, aveam o profesoară minunată care se ocupa de noi, cu ea am făcut şi balet, mi-am pus poante de balet şi am avut spectacole la teatrul din localitate, cântam, dansam, recitam. Făceam de toate şi le făceam cu convingerea că suntem cei mai mari artişti. A fost o perioadă foarte benefică, pentru că, eu, fiind un copil timid, mi-a dat curajul să ies pe scenă. Îţi trebuie un curaj teribil să ieşi pe scenă.”

Deși a făcut liceul la real, tânăra Mariana Mihuț a ales să de examen la actorie. Bunica ei și-ar fi dorit să facă medicină, la asta visa de când era mică, însă ea a ales altceva. Familia i-a dat voia să dea o singură dată, sperând că n-o să intre și-o să se vindece de povestea cu teatrul. Însă… Mariana Mihuț avea de împlinit un destin. A dat admitere și a intrat la clasa profesorilor Pop Marţian şi Octavian Cotescu. Promoția 1964, alături de Ion Caramitru, Valeria Seciu, Ovidiu Iuliu Moldovan, Rodica Mandache, Virgil Ogășanu. „Atunci mi se părea că e lucrul pe care aş putea să-l fac cel mai bine. N-aveam foarte clar lămurit de ce. A existat în primul rând dorinţa. Îmi făcea plăcere să fiu pe scenă şi să conving oamenii, să-i iau cu mine. De fapt, cred că asta înseamnă talent, nu? Să-i convingi şi să-i iei cu tine.” Din ziua în care a dat admitere la Institut, își amintește că era o zi de toamnă senină și că tot cheiul Dâmboviței, unde era facultatea atunci, era plin. Vreo 1500 de oameni veniseră să dea admitere…

A debutat cu un an înainte să termine facultatea, în 1963, în rolul Rosalinda la Casandra, unde a și văzut-o Liviu Ciulei care a distribuit-o în „Pădurea spânzuraților”. „Pădurea spânzuraților”, care i-a adus și marea întâlnire cu Victor Rebengiuc, alături de care a rămas o viață. „Prima dată l-am văzut pe Victor pe scenă și m-am gândit: Uite ce actor bun! Juca Orlando, iar eu eram studentă în anul I.” Iată care a fost prima „întâlnire” cu Victor Rebengiuc. Peste cinci ani de la acel gând avea să joace alături de el într-o mare capodoperă și aveau să se și căsătorească. Era anul 1965.

A început atunci o carieră uriașă, care a adus-o față în față cu roluri extraordinare și cu cei mai mari regizori români. De la Liviu Ciulei, la Lucian Pintilie, la Cătălina Buzoianu, Silviu Purcărete, sau Andrei Șerban. „Toată viața mea a fost o lecție de teatru. Dar a doua mare școală de teatru pe care am trăit-o și, din fericire, m-am bucurat din plin de școala asta, a fost Lucian Pintilie. Dar ca să înțelegeți de ce a fost o școală de teatru, ar fi trebuit să vedeți „Revizorul”. Ca să vedeți ce înseamnă un spectacol făcut de un regizor genial. Din păcate s-a jucat doar de trei ori, dar cine l-a văzut a fost marcat. De-asta e un regret imens că nu s-au filmat spectacolele. Pentru că atunci erau spectacole senzaționale, acte de cultură autentice.” Tot el avea să-i ofere rolul principal în filmul „De ce trag clopotele, Mitică?”…

Despre perioada comunistă, acea perioadă în care un spectacol genial precum „Revizorul” putea fi interzis prin decret oficial în Scânteia, pentru că deranja regimul, și care tinerilor de azi le pare ceva de pe altă planetă, Mariana Mihuț povestea: „Durea faptul că nu aveai acces la informație. Că nu puteai comunica. Mizeriile celelalte aproape că nici nu mai contează: frigul, cozile, lumina stinsă. Toată lumea vorbeşte azi de frigul de atunci. Da, jucam în frig, se aplauda cu mănuși, prima dată nici n-am știut ce era zgomotul ăla înfundat. Dar asta chiar nici nu mai conta la un moment dat. Sălile erau arhipline și la matineu, și seara, iar asta era extraordinar. Casele de cultură pe unde mergeam în turneu erau arhipline. Nici nu mai avea importanță că după aia te duceai într-un vagon neîncălzit, că rămâneai înzăpezit undeva în Bărăgan, în viscol, pentru că se oprea trenul.”

A fost Fiica primarului în celebrul „Revizorul” al lui Pintilie, a fost Eliza Doolittle din „Pygmalion” de G.B. Shaw, în regia lui Moni Ghelerter, a fost Cathleen din „Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O’Neill, în regia lui Liviu Ciulei, a fost Mașa din „Pescărușul” lui Cehov în regia lui Liviu Ciulei, a fost Miranda, în „Furtuna” lui Shakespeare, în regia aceluiași Liviu Ciulei, a fost Zoe, acea minunată Zoe de nimeni egalată, din „O scrisoare pierdută” de Caragiale în regia lui  Liviu Ciulei. A fost o extraordinară Anna Fierling în „Mutter Courage” de Bertolt Brecht în regia Cătălinei Buzoianu, a fost „Lear” în regia lui Andrei Șerban.

Mariana Mihuț este un miracol pe scenă. Dar și acum, după o viață petrecută pe scenă, spune că-i e cumplit de frică să urce pe scenă. „Este o responsabilitate foarte mare. Nu poţi să ieşi pe scenă şi să spui numai vorbe şi să vorbeşti tare. Să dai o poantă sau să mimezi ceva se învaţă foarte uşor. Greu e să trăieşti cu adevărat pe scenă o anumită situaţie şi să reuşeşti să-i impresionezi pe cei din sală. De-asta mi-e teamă. De fapt, sunt o perfecţionistă. Mi-e teamă că nu reuşesc să transmit lucrurile aşa cum mi-aş dori eu să fie transmise. Apoi, mi-e teamă de anumite lucruri, de care se teme, de fapt, orice femeie la vârsta mea, mi-e teamă că n-ar mai trebui să joc, că ar trebui să mă retrag.”