Nu este ușor să transpui pe scenă un film, tot așa cum nu este simplu să ecranizezi un roman celebru. Adaptarea filmului„Dictatorul” prezentat de Teatrul Vígszínház la Festivalul UTE de la Cluj, este întrucâtva înlesnită de faptul că filmul de la care pornește are un puternic caracter teatral. Teatralitatea filmului dă naștere unei spectacol a cărui realitate este coerent trasmisă cu modalitățile specifice scenei. Decorurile sunt grandioase, ca și în film, iar pentru tot ce nu se poate spune nemijlocit, prin jocul scenic, regizoarea Enikő Eszenyi a introdus un narator (frumos interpretat de actorul Ember Márk), care iese din câte un rol și duce firul narativ mai departe.Scripcarul de pe acoperiș este aici un talentat narator-clarinetist.

Stranietatea, dacă există una, este de structură, anume că naratorul prezintă evenimentele ca și când nule-am cunoaște și am fi în anul 1940, fără să știm tot ce a urmat. Chiar Chaplin a spus: „dacă aș știut ce are să urmeze, n-aș mai fi făcut acest film”. Regizoarea lasă nerezolvată această dilemă, capcană dacă vreți, ceea ce nu știrbește câtuși de puțin calitatea acestei mari producții scenice.

În căutarea esenței umorului chaplinian

Povestea, foarte pe scurt, este a extremelor, a bărbierului evreu și a lui Anedoid Hynkel, dictator al Tomaniei, în apogeul puterii sale. Bărbierul este deportat într-un lagăr împreună cu comandatul Schultz care s-a revoltat împotriva dictatorului, iar în final, în timpul invaziei Austriei, rolurile celor doi, al micului bărbier și al marelui dictator se inversează; Hynkel ajunge în lagăr și filmul se încheie cu discursul devenit celebru al bărbierului în fața maselor și difuzat întregii lumi.

Ce uimește în chip plăcut în acest spectacol este faptul că, deși urmează fidel scenariul peliculei lui Chaplin„The Great Dictator”,din 1940, ceea ce propune nu este o simplă transpunere a filmului, ci o chintesență a burlescului chaplinian, așa cum poate fi el perceput astăzi. Mai îngroșat, mai caricatural. Spectatorul vede povestea din film și, concomitent, participă la cu totul altceva, la o cugetare asupra naturii răului. Mai puțină candoare, mai multă ironie și amploare.

Strădania la nivel de intenție regizorală de a exprima esența chapliniană schimbă puțin compoziția;povestea este îmbogățită cu scene care, fără să fie propriu-zis din film, sunt definitorii stilului marelui comedian – scena dansului bunăoară, luată din filmul „Goana după aur”, din 1925 sau scena cu patine cu rotile din același film, dar specifică și altor filme, sau scheciul cu monociclul – alteori ordinea este inversată, cum este foarte ofertanta scenă care deschide spectacolul, a bărbieritului pe muzica „Dansului ungar nr. 5”de Brahms care dă și tonul general: plin de vervă și de ritm.

Spectacolul budapestan, o producție de trei ore, jucat într-o cheie puternic expresivă, în care scheciurile abundă, impresionează și prin angrenarea de mișcări scenice vaste (am numărat peste 30 de actori în încheiere), bine articulate și cu o foarte frumoasă coreografie. Nu întâmplător la Festivalul POSZT din acest an din Ungaria (ținut în orașul Pécs), spectacolul a primit trei premii: Premiul pentru cea mai bună mișcare scenică și coreografie, Premiul pentru cel mai bun lighting design și Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină sub 30 de ani, acordat actorului Attila Vidnyánszky jr.

Nu se poate face un asemenea spectacol fără un protagonist pe măsura rolului. Iar Vidnyánszky Attila jr. este de-a dreptul uluitor în dublul rol, al micului frizer și al Dictatorului, minunat felul în care el nu îl imită de Chaplin în chip reușit, ci construiește și redă un personaj chaplinian în toată regula. E un lucru bine știut că sunt roluri care nu se pot juca la orice vârstă;unele necesită o anumită candoare a tinereții, altele pârguirea, maturitatea marilor sinteze. Or, acest foarte tânăr actor, fiul regizorului maghiar Vidnyánszky Attila, director al Teatrului Național de la Budapesta, la nici 26 de ani, l-a interpretat deja pe Hamlet, a jucat în „Război și pace” și, în pauza dintre două regii de spectacole, iată-l interpretându-l pe Chaplin – ultima sa montare a fost spectacolul muzical „Marele Gatsby”, în septembrie al acestui an la Teatrul Vígszínház.

Cerul înstelat deaspra noastră

Exemplu al modelului stanislavskian, jocul scenic al lui Attila Vidnyánszky jr., ce implică o formidabilă disponibilitate fizică și psihică, este susținut până la capăt. Regizoarea, în conferința de presă ce a urmat spectacolului, a declarat că, inițial, plănuiseră să introducă și un scheci cu mersul pe frânghie (sic!), dar apoi au renunțat. Oricum, rolul frizerului îi iese cu mult mai bine, decât cel al dictatorului.

Același lucru poate fi spus și despre ceilalți actori ai companiei. Csenge Szilágyi bunăoară în rolul Hannei aduce multă complexitate personajului: este suavă, umană, fermă și dulce și întregește foarte frumos jocul burlesc al lui Attila Vidnyánszky jr. E un moment foarte frumos în spectacol când cei doi, Hanna și frizerul care poartă obligatoria stea galbenă, se refugiază pe acoperiș din fața atacului soldaților care tocmai au dat foc frizeriei, iar Hanna îi spune bărbatului: „vezi, stelele acelea nimeni nu ni le poate lua.”

Homo socius, homo ridens

Omul este o ființă care râde. Râsul ca formă de libertate, râsul ca mască. Dar mai ales râsul ca gest social, pentru că râsul este, după cum știm, mereu râsul unui grup. Privind spectacolul, mi-am amintit vorbele lui Henri Bergson, din studiul său „Râsul”:râsul, spune el, este, de fapt, un mijloc de corecție socială. Râsul – un gest justițiar. În spectacolul „Dictatorul” nu râdem cu Hynkel, ci de comicul gesturilor lui, nu al actelor sale și prin asta râsul colectiv corectează oroarea grandomaniei, a monstruosului, îl taxează prin neacceptare. Iar râsul stârnit de spectacol este unul eliberator, stenic, cu valențe morale. Este reacția sănătoasă la proliferarea maladivului.

Care sunt rolurile noastre, ce facem și cum facem ca să ieșim din ele? Iată la ce ne invită să cugetăm spectacolul, reamintindu-ne că ne jucăm cu persona, cu măștile sociale până la a ne identifica cu ele. Totodată, ne mai amintește că în fiecare din noi se află micul omuleț, puțin distrat și absent, sustras la nivel de prezență din propria-i existență, dar plin de candoare și de onestitate, și monstrul hămesit după putere, captiv al tiparelor distrugătoare, prins în mreajele propriei sale nevolnicii.

Sunt multe scene memorabile în spectacol, al căror efect se naște, cum spuneam, din amestecul de umor și impresionantă disponibilitate fizică. Memorabilă ca umor mi s-a părut scena cu Napaloni și spaghetele, dar, de fapt, întreaga scenă de bal, jucată într-un registru burlesc cu elemente de cabaret, scena cu prăjitura în care s-a ascuns un bănuț și trebuie aleasă persoana care se va sacrifica pentru binele omenirii.

Rolul lui Napaloni (interpretat de Dániel Király) este dezvoltat față de film, pentru a-i da mai multă importanță dramatică. Astfel, și el improvizează un mini-speech într-o imaginată și foarte comică italiano-bactiriană.

Dublul

În piesă omul de rând, micul bărbier estemai accesibil, pentru că este omul mărunt dintotdeauna, iar felul în care este el interpretat, îl ridică la rang de tipologie. Este,  de altfel, ceea ce ni-l apropie Același lucru însă nu se poate spune despre interpretarea dictatorului, care în spectacol nu reușește să se transforme în alegoria dictatorul de oriunde și din orice timp. El rămâne ancorat în cadrul istoric pe care îl prezintă.

În interpretarea celebrului discurs din final, actorul maghiar nu iese din rol, așa cum o face Chaplin, care se adresează nemijlocit spectatorilor, ci, potrivit viziunii regizorale, modelează diferit discursul. Și poate tocmai acest lucru lasă spectatorul cu un nedefinit sentiment a ceva neîmplinit; sentimentul că desfășurarea marilor scene, angrenarea marilor forțe, emoții, că tot acest efort susținut și, de ce să nu o repetăm, absolut impresionant ca joc scenic nu își găsește echilibrul printr-un final pe măsură.

Pe de altă parte, paradoxal tocmai datorită faptului că știm tot ce a urmat, discursul spus în acest registru diferit îl face mai accesibil nouă, celor de azi. Înflăcărării îi ia în spectacol locul un ton mai moderat, poate prea ezitant, dar mai credibil spectatorului de azi, fără ca speranța să moară, căci mesajul este la fel de actual ca atunci, de fapt mai actual ca niciodată: „Am descoperit viteza, dar ne-am zăvorât în ea. Maşinăria abundenţei ne-a lăsat cu lipsuri. Cunoașterea ne-a făcut cinici, inteligenţa – duri şi lipsiți de omenie. Gândim prea mult şi simţim prea puţin. Mai mult decât de tehnologie, avem nevoie să fim umani. Mai mult decât de inteligenţă, avem nevoie de bunăvoinţă şi de gingășie. Căci în absența acestor calități, viaţa devine violentă şi totul va fi pierdut.”

Spectacolul a avut prima reprezentație la Budapesta în octombrie 2018, însă regizoarea Eniko Eszenyi a declarat la conferința de presă ce a urmat reprezentației, că  în opinia ei premiera spectacolului a avut loc, de fapt, în cadrul Festivalului Uniunii Teatrelor Europene de la Cluj din acest an.

Festivalul UTE, Cluj, 2019

Teatrul Vígszínház din Budapesta

„Dictatorul”

Adaptarea:Miklós H. Vécsei și Eszenyi Enikő

Regia:EnikőEszenyi

Decorurile:Csaba Antal

Costumele:Judit Pusztai

Coreografia:László Bóbis

Lighting design:Balázs Csontos

Distribuția:

Frizer/Hynkel: Attila Vindnyánszki jr.

Locotenentul Schultz: József Wunderlich

Herr Spejz: Károly Hajduk

Herr Hering: Béla Gádos

Hanna: Csenge Szilágyi

Narator: Márk Ember

Domnul Gruber: Sándor Lukács

Doamna Gruber: Éva Igó

Napaloni: Dániel Király

Doamna Napaloni/ Doamna Schumacher/ Domnul cu pălărie/ chelnerul: Zsuzsa Hullan

Soldat slab / Kibitzen/ Spook/Wagner: Áron Zoltán

Agentul secret: Andrea Waskovics

Hilda: Nóra Réti

Băcan: Attila Viszt

Căpitan, militar înalt: Zsombor Erdei

Soldat englez/ patrulă: Péter Reider

Anna: Szonja Rudolf

Soră: Luca Márkus

Soră medicală: Dorottya Antóci