„Un loc, o zi anume şi-un singur fapt deplin” a fost motto-ul creatorilor de teatru secole la rând. Celebra unitate de spaţiu, timp şi acţiune a fost regula care a ghidat şi încorsetat, în acelaşi timp, imaginaţia dramaturgilor. Odată cu minunile tehnicii, spaţiul şi timpul în sfârşit nu mai sunt o problemă. Anii pot să treacă printr-o schimbare a situaţiei de lumină, spaţiul se schimbă învârtind turnanta; convenţia e mult mai permisivă de când spectatorul s-a adaptat la semne şi artificii de efect. Putem, aşadar, să respirăm mai relaxaţi şi să fim mai creativi decât strămoşii din veacurile de demult. Faptul acela deplin însă – acţiunea, bunăoară – rămâne reperul absolut. Deplinătatea, rotunjimea – coerenţa, de fapt, e singurul obligo care în fond ajută substanţial spectacolul să nu depăşească în creativitate limitele putinţei de a fi înţeles.

„Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov” semnat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti este un spectacol care reinterpretează nu doar textul lui Cehov, ci şi flexibilitatea planurilor narative. Promisiunea pe care o face în titlu este respectată; scenariul pe care îl scrie Radu Afrim are libertate şi un (ne)firesc extrem de personal şi sincer. Lumea celor trei expate, care îşi înghesuie visele şi dorinţele într-un oraş de provincie din România zilelor noastre, într-o vilă futuristă, are candoarea imaginarului bogat şi sensibil al autorului, inserat prin monologurile ce ne dau voie să aflăm ce se spune în gând atunci când se tace. Realitatea din spatele acţiunii propriu-zise, acest stream of consciousness personal al fiecărui personaj, devine universul paralel, dureros şi fără speranţă, unde totul e posibil ca intenţie, dar imposibil de pus în practică.

Cuvinte frumoase, metafore impresionante, dar lipseşte tocmai emoţia pe care mizează adresarea directă şi sinceră. Vorbirea egală, monotonă, şoptită de fiecare actor în lavaliera cu efect de reverb, susţinută de muzica desprinsă, parcă, din cea a sferelor, artificiozitatea care însoţeşte aceste mărturisiri oboseşte percepţia şi împiedică orice credibilitate. Toţi plutesc parcă printre aceste cuvinte de efect, atmosfera pare a fi densă, în schimb vorbele şi gesturile în acest ralanti, ca prin miere, îndepărtează încrederea pe care ar trebui să o degaje tablourile, foarte frumoase de altfel, care nu trec rampa pentru a putea emoţiona cu adevărat publicul din sală. Emoţia este mult prea invocată, prea forţată timp de trei ore jumătate pentru a mai putea fi credibilă. Îţi doreşti să te emoţionezi, orizontul de aşteptare e stârnit încă din prima scenă, capeţi încredere în ceea ce vezi şi aştepţi şi tot aştepţi, cehovian, să simţi mai mult decât să apreciezi efortul. Rămâi, însă, doar cu un fel de bunăvoinţă de a recunoaşte intenţiile şi de a tânji după posibilitatea de a primi ceea ce îţi promit aceste imagini spectaculoase.

Într-un decor care te surprinde constant, cu o poezie aparte, din materiale paradoxal complementare, luminate inteligent, creat de Irina Moscu, personajele cu nume cehoviene inventate de Radu Afrim rămân fidele intenţiilor clasice care rămân undeva în subconştientul acestor noi propuneri de relaţii şi caracterizări. Acel dor de ducă tragi-comic e prezent şi rămâne tema centrală a unei noi existenţe lipsite de sens, din cauza absurdităţii prezentului global de această dată, şi nu doar dintr-o lipsă plenară de voinţă şi „lene” în şuierat de samovar. Inserturile socio-politice, în schimb, deturnează nu doar atenţia, ci şi sensul acestei drame profund umane. Video-proiecţiile cu reportaje din Rusia zilelor noastre, discursul propagandist al Nataşei (Ada Galeş) şi aducerea în scenă pentru un intermezzo pseudo-comic a lui Vladimir Putin, care abuzează, e drept, metaforic, o capră-simbol sunt elemente tributare artei colajului care au nevoie să fie trecute cu vederea pentru a nu strica imaginea per ansamblu.

Foarte multe fire în plus intră în ţesătura acestei canavale; multe glume, multe inside jokes, multe acţiuni, multe imagini care încearcă să impresioneze cu prea multă disperare. Nu era nevoie nici de copilul de plastic din burta cu luminiţe a Nataşei, nici de dansul cu păsări împăiate pe cap, nici de proiecţii în cubul 3D, nici de Andrei (Marius Manole) în chiloţi şi pe tocuri pentru a înţelege drama lui – foarte frumos sugerată, conţinută, asumată şi ne-explicată atât de ostentativ până atunci. Aceste exagerări dau senzaţia de strigăt disperat în căutarea atenţiei şi deturnează sensurile profunde ale acestui spectacol în urma căruia rămâne un iz de neîmplinire, o părere de rău sinceră pentru ce ar fi putut fi.

Nici distribuţia nu pare a funcţiona într-o zonă de comfort. Cel mai reconfortant în jocul său este Emilian Oprea (Verşinin), care îşi schimbă cumva frazarea şi reuşeşte să compună un personaj pe care îl simţi autentic în intenţii, nu doar îl crezi, ci îşi dă voie să depăşească recitativul general de metronom şi, astfel, pătrunde într-o sferă mai prietenoasă de receptare, îl poţi gira cu atenţie în plus şi, astfel, compune o variantă plauzibilă de Don Juan ratat, lipsit de voinţă şi perdant din laşitate. Marius Manole (Andrei Prozorov), pe lângă un dans-recital care rămâne, probabil, cel mai viu moment al spectacolului, are atu-ul ironiei amare a personajului, a acestui gând interior sfâşietor de trist, în contrapartidă cu jovialitatea şi veselia de la suprafaţa aparenţelor. Jocul pe aceste două planuri antagonice funcţionează, pentru că îi conferă nu doar credibilitate, ci şi sensibilitate. Natalia Călin (Olga) are multă consistenţă în joc; are umor, iar lejeritatea şi carisma sa transformă câteva replici scurte în laitmotivul personajului pe care abia aştepţi să îl revezi şi scenă şi să îi urmăreşti micile detalii bogate în interpretare.

Atât Raluca Aprodu (Maşa), cât şi Flavia Giurgiu (Irina) se pliază prea mult pe acel palier artificial din structura monologală şi păstrează o cadenţă monotonă a replicii; vorbirea cântată oboseşte şi îndepărtează impactul cuvintelor, iar sentimentul de prea mare obiectivare şi efort disproporţionat anulează emoţia. Istvan Teglas (Tuzenbah) nu greşeşte cu nimic în interpretarea sa, are avantajul câtorva gros-planuri filmate live, intră în acest joc de-a aparenţa şi esenţa şi păstrează bine conţinut drama personală a acestui bărbat rupt aproape romantic între datorie şi simţire. Ada Galeş (Nataşa) apasă prea mult pedalele militantismului artistic şi oricât de sincere i-ar fi intenţiile, transpare prea ostentativ sârgul civil care nivelează sinusoidele personajului, Ciprian Necula (Bobi k68) nu a găsit, încă, raportul exact între natura sa umană şi cea extraterestră – cât e adevăr, cât e joacă, unde se topesc realităţile una în cealaltă – şi execută destul de rigid trecerile de la fantastic la real. Irina Movilă (soţia lui Verşinin) are un aer glacial pe care această „Persefona” inventată nu îl încălzeşte cu niciun sentiment care să ne dezvăluie adevărul personajului şi rămânem doar cu masca fixă şi trimiterea culturală la soţia lui Hades, iar Florin Călbăjos (Kulîghin) joacă într-o cheie naturalistă, corectă, dar deloc spectaculoasă.

„Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov” este un spectacol în care ideile foarte frumoase sunt acoperite cu prea multe perdele de fum, bombe de efect, can-can-uri şi metafore-parazit. Undeva sub reverbul distorsionant al microfoanelor, sub agitaţia continuă, sub acţiunile inutile, sub lipituri sociale lipsite de subtilitate există acele scene puternice, autentice, acele gânduri simple ce pot genera mai multă emoţie decât micile artificii simpatice, dar sufocante şi derutante. Irina chiar îşi cumpără bilet pentru Moscova, îşi face bagajul şi nu poate pleca. Această metaforă de final surprinde spiritul spectacolului şi, la fel ca ea, rămânem doar cu dorul pentru o dorinţă neîmplinită.

Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” Bucureşti, Sala Studio

Trei surori – un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov

Traducerea Raluca Rădulescu

Regie: Radu Afrim

Scenariu: Radu Afrim

Asistent regie: Mădălina Ciupitu

Scenografie: Irina Moscu

Asistent scenografie: Mădălina Sandu, Arina Balaș

Costumul caprei realizat de: Cosmin Florea

Video: Andrei Cozlac

Sound design: Călin Țopa

Univers sonor: Radu Afrim

Lighting design: Mircea Mitroi, Cristian Șimon

Regia tehnică: Adrian Ionescu

Photocredit: Adi Bulboacă

Distribuţie:

Mașa:Raluca Aprodu

Olga:Natalia Călin

Irina:Flavia Giurgiu

Prozorov:Marius Manole

Verșinin:Emilian Oprea

Tuzenbach:Istvan Teglas

Soția lui Verșinin:Irina Movilă

Natalia Ivanovna:Ada Galeș

Bobi k68:Ciprian Nicula

Kulîghin:Florin Călbăjos

Foto: TNB