Dramaturg, eseist, filosof și, nu în ultimă instanță, constructor inteligent și priceput de publicații teatrale (a fost redactorul șef al revistei Teatrul azi și, mai apoi, al Scenei), Dumitru Solomon ne-a lăsat un tezaur imens pe care doar arareori știm să îl valorificăm așa cum se cuvine.

De fapt, singurul care a făcut-o consecvent și cu rezultate mai mult decât notabile a fost regizorul Victor Ioan Frunză a cărui întreagă carieră este intim, profund legată de scrierile autorului pieselor „cu filosofi”. De pildă, Victor Ioan Frunză a fost cel care a intuit și valorificat la modul exemplar nu doar potențialul de teatralitate al excepționalelor bijuterii care sunt piesele scurte ale lui Dumitru Solomon (a făcut-o cel mai recent în 2009, în spectacolul „Identități”, de la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila), ci și încărcătura lor ideatică explozivă, antitotalitară. Am în vedere când spun asta inegalabilul, unicul spectacol cu „Apa”, din decembrie 1984 de la Teatrul de Stat din Oradea, cu Nicolae Barosan, Daniel Vulcu și Dan Bădărău în distribuție. Iar când spun și scriu unic nu am în vedere eminamente valoarea intrinsecă, incomparabilă a montării, ci și detaliul că spectacolul în cauză a avut parte doar de o singură reprezentație. După care tot felul de persoane și personaje „importante”, „responsabile”, cu cartea de muncă  fie la vedere, fie mascat la partid ori la Securitate au decis uciderea spectacolului. Și cu toate acestea, îmi amintesc și astăzi nu doar imagistica lui bogată  (adică decorul Adrianei Grand, contribuția de excepție a Cameratei Felix, creația regretatului profesor Avram Geoldeș) care, plasată în balconul sălii, a însoțit și potențat live, jocul de excepție al celor trei interpreți), ci starea emoțională răscolitoare, de avertizare, de primejdie iminentă ce caracteriza întreg spectacolul.

Ce a izbutit atunci Victor Ioan Frunză? Să valorizeze ceea ce era mai important, dincolo de formă, în doar una dintre parabolele dramatice cuprinse în volumul „Măști contemporane”. Publicat la începutul anilor 70, la Editura Eminescu, de Dumitru Solomon. Volum important din cel puțin două puncte de vedere. Primul consta în faptul că proba forța și vitalitatea unei anume formule de teatru, teatrul scurt, a cărui valoare și putere de semnificare a susținut-o o viață Dumitru Solomon. A făcut-o nu doar prin nemijlocita lui practică de autor de scrieri destinate scenei, ci și în contribuțiile lui teoretice, în volumul „Dialog interior” din 1987, în suculentele, pline de miez tablete și editoriale inserate în revistele menționate mai sus, dar și cu alte ocazii. Dumitru Solomon împărtășea convingerea lui Tudor Arghezi în conformitate cu care „teatrul scurt înseamnă teatru concentrat și redus la expresia lui cea mai integrală. Spectacolul scurt evită lungimile inutile”.

În al doilea rând, textele acestea scurte, dar și altele ale lui Dumitru Solomon, ca și cele ale lui Iosif Naghiu ori Marin Sorescu, de pildă, marcau o nouă formă de scriitură, o occidentalizare a scrisului pentru teatru. Născute sub influența lui Ionescu sau Beckett, parabolele dramatice ale lui Dumitru Solomon dejucau planurile autorităților comuniste nu doar de a-i exclude din repertorii pe „absurzii” deveniți îndeosebi după iulie 1971 indezirabili, ci și o foarte abil mascată intenție de revenire la formulele de expresie ale realismului socialist.

Este cum nu se poate mai meritorie inițiativa Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoșani (care își desfășoară activitatea în condiții și vitrege, și eroice, într-o biată Casă de cultură, iarna neîncălzită, vara cuptor, nebăgat în seamă de criticițele vorbărețe, veșnic puse pe harță, gata să construiască statement-uri și să conteste orice și pe oricine contra unui oareșice profit), dar și a tânărului regizor Horia Suru de a face un spectacol pe câteva dintre textele din volumul „Măști contemporane”. Spectacolul începe și se încheie cu două dintre scrierile cele mai cunoscute – „Superba, nevăzută cămilă” și „Apa” – și mai cuprinde, între altele, binecunoscutele „Între etaje”, „Vânzări-cumpărări” și „Holul comun”, dar și alte câteva. Formula integratoare este dată de recursul la toposul casei, un loc în care se întâmplă drame, tragi-comedii, veciniade, vorba lui Băieșu, în care este mereu ceva de cumpărat și ceva de vânzare, unde se consumă singurătăți, în care cineva se crede poet și este de 45 de ani în criză de inspirație, în care un tată, de profesie critic literar, este terorizat de curiozitatea bolnăvicioasă a copilului, în care tinerii se îndrăgostesc unii de alții, iar cei căsătoriți se află în pragul despărțirii iminente și, în care, cum zicea Sorescu, există nervi. Împreună cu autorul decorului, Mihai Pastramagiu, și cu semnatarul costumelor, Cristian Marin, Horia Suru a pus la cale un spectacol în alb și negru, veritabil test de rezistență bine trecut nu doar de textele lui Dumitru Solomon, ci și de actori. Care joacă cu toții mai multe roluri, apar în grupuri de doi sau trei, dar și în intermezzo-uri colective. E vorba despre  Alexandra Acalfoae, Alexandra Vicol, Alexandru Dobinciuc, Bogdan Muncaciu, Cezar Amitroaie, Daniela Bucătaru, Dragoș Radu, Florin Aionițoaei, Gheorghe Frunză, Ioan Crețescu, Lenuș Teodora Moraru, Vali Popa. Unii au identități mai pronunțate, alții se integrează, fără a suscita reproșuri majore, unui efort actoricesc colectiv, indubitabil respectabil.

Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani

„Ciudat imobil” – colaj după texte de Dumitru Solomon

Regia: Horia Suru

Decor: Mihai Pastramagiu

Costume: Cristian Marin

Asistent regie: Ella Nistor

Cu: Alexandra Acalfoae, Alexandra Vicol, Alexandru Dobinciu, Bogdan Muncaciu, Cezar Amitroaie, Daniela Bucătaru, Dragoș Radu, Florin Aionițoaei, Gheorghe Frunză, Ioan Crețescu, Lenuș Teodora Moraru, Vali Popa (Locatarii)

Data reprezentației: 7 decembrie 2019