Libertatea opiniei este una dintre pietrele de temelie ale societăţilor pretins-democratice. Atâta timp cât ai voie să spui ce gândeşti, te poţi considera un om liber. Acest concept, însă, libertatea, are infinit de multe nuanţe şi, din păcate, este destul de relativ în interpretarea lui. Pentru a funcţiona în parametri optimi e nevoie de ceva inteligenţă, de moralitate, etică şi bun-simţ. Iar aceste calităţi adiacente nu sunt de cele mai multe ori conţinute de cei care îşi clamează dreptul neîngrădit la libertate. Discernământul, măsura şi o conduită sănătoasă completează libertatea şi pot crea un climat într-adevăr armonios. De prea multe ori, însă, abuzul e termenul la ordinea zilei – fie el de putere, de libertate – iar excesele şi interpretările exagerate duc la extreme periculoase. E, într-adevăr, periculos să ai libertate deplină. Atât pentru tine cât şi pentru ceilalţi.

Spectacolul „Radio” de Eric Bogosian, montat de Bobi Pricop la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova urmăreşte fidel volutele acestui concept în toată bogăţia lui de implicaţii. Un text scris în 1987, nominalizat chiar la Premiul Pulitzer, îşi găseşte şi astăzi, sensuri actuale şi are un impact pertinent într-o ţară care îşi dă silinţa să recupereze decalajul de triezeci de ani în raport cu realităţile ceva mai vestice. Într-o Americă post-9/11, post-Obama, post-post-consumerism, în plină eră Trump, o poveste despre un realizator de late-night show radio slobod la gură şi în opinii e deja istorie. Pentru o Românie în plină degringoladă identitară şi scârbită de propriul prezent, un spectacol în care timp de două ore un om de radio inteligent şi carismatic ţine piept telefoanelor haotice, ameninţărilor şi discuţiilor mai mult sau mai puţin inepte despre droguri, antisemitism şi pericolul în care se află balenele din cauza încălzirii globale, are destul de mult sens. Aici e nevoie acută de eroi. Iar zona mass-mediei ne-a oferit mereu un refugiu în care putem găsi asemenea repere. De la vocea tele-enciclopediei care a dat încredere unor generaţii care doar în informaţii de cultură generală îşi putea revendica libertatea de cunoaştere şi până la antipaticul, pe atunci, Andrei Gheorghe cel al Generaţiei Pro care avea libertatea de a fi el însuşi pentru prima dată în aer. Personajul Barry Champlain ne este foarte cunoscut tocmai pentru că are acelaşi gen de libertate.

@Albert Dobrin

Miza spectacolului este crearea unei atmosfere în care spectatorii să poată asimila acest univers sonor mozaicat, în care în majoritatea timpului Sorin Leoveanu (Barry Champlain) monologhează în faţa microfonului din camera antifonată sau răspunde cu umor acid, insolenţă şi silă existenţială vocilor de la celălalt capăt al firului. Decorul creat de Nikola Toromanov împarte scena în patru spaţii care îi permit lui Bobi Pricop să mobileze această conversaţie radiofonică de miez de noapte cu personaje şi acţiuni, astfel încât spectacolul să nu rămână un monolog presărat cu câteva prezenţe răzleţe. În plan secund, în spatele unui panou Eduard Gabia creează un întreg univers sonor din percuţie şi ajută consistent firul epic să meargă mai departe. Ceea ce auzi pe fundal nu e doar un ambient potrivit, ci un element esenţial care menţine atenţia, punctează câteva borne fie prin creşterea intensităţii, fie prin scurtele intermezzo-uri de linişte şi ajută la concentrarea tensiunii şi la captarea atenţei. În prim-plan, de-a stânga şi de-a dreapta studioului în care Sorin Leoveanu aproape că nu îşi părăseşte scaunul din faţa microfonului, ce află cabina de emisie şi o cafenea non-stop, denumită ca un inside-joke „Bobby’s”, în care se perindă câteva personaje nocturne. Lumea aceasta obosită şi stingheră dintr-o Americă de mai demult, dintr-un Cleveland oarecare, într-un noapte oarecare, îşi are un ritm lent şi obosit, banal, redat tocmai de această faună din cafeneaua cu pereţi de sticlă şi firmă cu neon. Poate prea citată şi abandonată, această idee ar fi putut genera mai multe dacă nu s-ar fi rezumat doar la stadiul de „ambient” şi ar fi primit mai multă importanţă în ponderea acţiunii. De cealaltă parte, atenţia, concentrarea şi agitaţia celor care sunt în spatele vocii-vedetă – Tom (Cătălin Vieru), producătorul emisiunii (Romaniţa Ionescu) şi patronul radioului (Marian Politic) – construiesc o situaţie veridică şi menţin acest interes centrat pe spaţiul studioului. „Curtea joacă regele” în acest spectacol, iar regele face tot ce ştie mai bine pentru a merita atenţia şi efortul tuturor celor care gravitează în jurul lui.

Sorin Leoveanu are o voce carismatică şi o frazare foarte personală, potrivită acestui tip de text. Se simte bine în rol, se joacă, se alintă, are un spaţiu larg de manevră şi se desfăşoară pe-ndelete. Cinismul personajului îi dă voie să facă un soi de free-style şi să treacă de la o stare la alta foarte lejer, neavând nevoie de justificări. Poate prea egal cu sine însuşi, prea aleator în reacţii, dar constant magnetic, apasă pedalele pentru a păstra o viteză constantă a rollercoaster-ului în care ne ia cu el pe parcursul spectacolului. Cu un punct culminant sec, ca un contra-punct pentru aşteptările pe care le-a creat până atunci şi un deznodământ destul de previzibil dat de autor, personajul acesta aparent depresiv, inteligent şi curajos are consistenţă şi domină prin prezenţa intonaţiei dintr-un scaun în mjlocul scenei. Pata de culoare şi de viu a spectacolului este Vlad Udrescu (Kent), cel care prin energia sa tonică spulberă acea ceaţă densă a gândurilor. Apariţia sa e de efect şi e dorită a fi un moment de respiro din tot fumul existenţial cu efect halucinogen. Are şi candoare şi umor în interpretarea sa, e foarte mobil în gânduri şi reuşeşte să schimbe densitatea aerului în scenă.

@Albert Dobrin

Spectacolul „Radio” de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova este un spectacol care face dintr-un text manifest al anilor ’80 americani un pretext pentru un recital actoricesc şi o mostră de libertate prost gestionată într-un prezent autohton în care nuanţele de gri s-au amestecat într-atât încât ţi-e şi frică să te mai pretinzi a fi liber. Poate cu prea puţină atenţie pentru detalii şi cu intenţii bune lăsate la jumătatea drumului, mizând doar pe solist şi spaţiu, conceptul şi demersul artistic rămân undeva într-o zonă un acelaşi colorit neclar, dar în care se pot întrezări câteva accente mai pastelate.

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova

„Radio” de Eric Bogosian

Regia: Bobi Pricop

Scenografia: Nikola Toromanov

Muzica: Eduard Gabia

Traducerea: Silvia Nastasie

Sufleor: Bogdana Luana Dumitriu

Cu: Sorin Leoveanu, Cătălin Vieru, Claudiu Mihail, Romaniţa Ionescu, Angel Rababoc, Gabriela Baciu, Marian Politic, Vlad Udrescu, Ştefan Cepoi, Tamara Popescu, Cătălin MICULEASA, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Geni Macsim, Ramona Drăgulescu, Iulia Colan, Constantin Cicort, Eduard Gabia (Muzică live).