Septembrie 1972. În societatea românească multilateral dezvoltată, Omul Nou merge neabătut pe calea nouă. Comunismul se îndreaptă spre victorii noi. Nu e mult de când conducătorul mult iubit Nicolae Ceaușescu a afirmat Tezele in iulie 1971, inspirat de Revoluția Chineză. Toamna, întors de pe litoral sau de la munte, românul revine la ritmul cotidian, la cozile de zi cu zi și adesea de noapte, la alimentarele goale, la uniformele muncitorești și pionierești, la murăturile de toamnă și la visurile din toate anotimpurile.

Tabloul întâi

În orașele în care exisă teatre se fac pregătiri pentru noua stagiune. La București ea a început deja. La Teatrul „L.S. Bulandra”, instituție de elită, condusă de regizorul Liviu Ciulei, care a format o trupă de artiști de înalt nivel, la mijlocul lunii au loc reprezentații cu public ale noului spectacol pus în scenă de Lucian Pintilie, „Revizorul” lui Nikolai Gogol. La ea sunt așteptați profesioniști din artele spectacolului, aspiranți la statul de artist, spectatorii cu state vechi ai teatrului și studenții căzuți în mrejele Thaliei. Și partidul își trimite observatorii să „vizioneze” spectacolul, să dea raportul și să comunice observațiile. Umblă vorba că ar fi o creație subversivă, că artistul pregătește un atac la adresa  partidului iubit, că sigur o să strecoare „șopârle”. Toată lumea, câteva mii de persoane, cum se va spune mai târziu, e curioasă să vadă ce a mai născocit acum regizorul căruia i se interzisese în 1969 filmul „Reconstituirea”. Oare cu ce va veni acum rebelul născut în Basarabia, care semnase deja câteva spectacole de neuitat? Plutește în aer temerea că artistul se joacă iar cu focul și căută cu lumânarea încă o interdicție, de vreme ce pune sub lupă absurditatea despotismului pornind de la un pretext clasic.

Tabloul doi

Sâmbătă, 23 septembrie 1972, are loc premiera oficială a spectacolului cu care se deschide stagiunea la Teatrul L.S. Bulandra, următoarele reprezentații fiind programate pe  26 și 28 septembrie.

Decorul, explorând spațiul pentru a lăsa loc carnavalescului absurd, o pasarelă lungă pe care acționează personajele, este semnat de Paul Bortnovski. Costumele, inspirate din arta populară rusă, sunt create de Radu și Miruna Boruzescu. Distribuția este excepțională: Toma Caragiu, Virgil Ogășanu, Octavian Cotescu, Tamara Buciuceanu Botez, Mircea Diaconu, Victor Rebengiuc, Mariana Mihuț, Valy Voiculescu Pepino și Petre Gheorghiu.

Și de data asta spaima și fascinația se amestecă – spaima că urmează un pericol și fascinația pentru arta regizorului de a crea pe scenă lumi de forță, care au putere asupra spectatorilor ce nu ies deloc liniștiți din sala de teatru după ce au văzut o montare de Lucian Pintilie.

La această variațiune îndrăzneață pe tema gogoliană a absurdului indisociabil de deriziune s-a lucrat intens, cu rigoare și cu patimă în același timp. „Elementul hotărâtor era însă modul de lucru al lui Pintilie. Pintilie avea obiceiul să spună: cuvântul pe scenă e foc, e incendiu. Repetițiile au fost o veritabilă școală de teatru. Orice detaliu se lucra ore întregi, nimic nu era gratuit, totul avea o motivație, un subiect. Se poate spune că erau niște repetiții de-a dreptul chinuitoare, eram obligați – ne obligam și reciproc! – să renunțăm la ticuri, la găselnițe. Fiecare profesionist are stocul lui de soluții verificate, clasate în răftulețe și sertărașe… Pintilie nu îngăduia așa ceva, nu ierta, nu cruța nimic, totul trebuia să fie nou. Asta pretindea o credință absolută și o concentrare fără sincope; performanța era că toți ne simțeam încântați de acest chin și dispuși la competiție”, va povesti peste ani, în 1990, Virgil Ogășanu, citat și în „Bricabrac”, volumul de memorialistică al lui Lucian Pintilie.

Prestațiile actoricești sunt, toate, remarcabile. Infernul declanșat de sosirea revizorului în inegalabila piesă gogoliană îi prilejuiește regizorului o descindere într-o bolgie în care absurdul atinge dimensiuni grotești. În aproape cinci ore, cât durează spectacolul, realitatea imediat detectabilă la care trimite el și irealitatea poveștii se topesc într-un coșmar de neuitat. Despotismul se etalează în toată hidoșenia lui, depășind cu mult granițele rusești.

Ce și cum ataca, de fapt, „Revizorul”? La ediția din 2017 a Festivalului Național de Teatru, când Lucian Pintilie ieșea pentru ultima oară la o întâlnire cu publicul prilejuită de lansarea noii ediții a cărții sale, actorul Ion Caramitru, prezent toate cele trei reprezentații, a explicat: „Spectacolul nu jignea Uniunea Sovietică, ci realitatea comunistă din România. Pentru cei care n-au văzut spectacolul, vă spun unde a avut Pintilie geniul lui: într-o societate închisă complet, etanș, cum era societatea comunistă, ideea, coruptă până în măduva oaselor, că vine cineva care să controleze într-un fel ce se întâmplă în societate părea de neconceput. De aici a plecat toată regia lui. Pentru primar, pentru edilii corupți, ideea că cineva ar veni să-i controleze să vadă cât de cinstiți au fost nu putea semăna decât cu ceva metafizic și personajul lui Hlestakov era văzut, din unghiul lor, ca un diavol. De-asta servitorul lui era supradimensionat: cățărat pe catalige, avea 2,5 metri înălțime și colecta șpaga cu niște mâine de monstru, fără să scoată un cuvânt. Intuiția lui a funcționat perfect: în actul II din piesa lui Gogol aflăm cine e Hlestakov, în scenele de la han, iar Lucian Pintilie a scos tot actul II și a păstrat convenția în întregul spectacol, care era absolut uluitor din punct vedere estetic și cu trimitere, fără să se facă aluzii care-ți băgau degetele în ochi. Tot sistemul nostru era deconspirat de sus până jos. Poate cel mai semnificativ moment era când, după ce primarul și primăreasa au convingerea că l-au corupt pe Hlestakov, că-i dau fata de nevastă, că l-au câștigat și prin el câștigă tot sistemul, intră de mână pe o pasarelă de fier, sus, și coboară scara de metal care făcea zgomot, spunând o replică din piesă: <Urcăm, urcăm, urcăm>. Dar ei coborau, coborau, coborau… Este o scenă de neuitat, care arată cât de sublim era prefigurată această analiză la sânge.”

Tabloul trei

Ce se întâmplă însă în public și în afara teatrului la momentul la care are loc această primă reprezentație?  În seara de 23 septembrie în primele rânduri se văd, spun martorii oculari, tovarăși importanți ai vremii.

Printre ei, primarul Gheorghe Pană, căruia îi tot șoptește cineva la ureche. „Necunoscutul” care îi explică asiduu va fi deconspirat, căci vor trece doar câteva zile până când el însuși, auzit de mai multe urechi, va anunța satisfăcut, la Belgrad, în biroul unui oficial, că „Revizorul” a fost interzis. Numele lui este Aurel Baranga, se va certifica peste zeci ani din mai multe surse, una dintre ele fiind mărturia reputatului critic de teatru George Banu, făcută public într-un studiu dedicat spectacolului care avea să împartă istoria postbelică a teatrului românesc în două. Pe primul rând stă madam Maurer, pe care Toma Caragiu, din neatenție, o stropește cu apă în scena în care personajul lui, gol până la brâu, se spală într-un lighean. Amănuntul nu va rămâne fără ecouri, căci suntem în lumea lui Gogol.

Dar în afara sălii de spectacol? Se negociază, se caută, pe de o parte, soluții pentru salvarea unei creații și a unui creator care nu vrea să renunțe exact în timpul în care tabăra opusă se asigură că, de data asta, artistul nu mai scapă. Ca atare, adversarii ce nutresc sentimente profunde pentru partid se duc zeloși la reprezentanții lui vigilenți și le expun pericolul: „Revizorul” critică și ironizează sistemul.

La „vizionarea” ideologică participaseră Ion Brad, care conducea Consiliul Culturii și Educației Socialiste, alături de Constantin Măciucă, Margareta Bărbuță, Marghit Marinescu sau Amza Săceanu, teatrolog, președinte la Cultură în cadrul Comitetului de Cultură București al PCR. La sfârșit, actorii au fost chiar felicitați. „Toți erau epuizați nervos și emoționați ca și mine”, a povestit Ion Brad în 1998, pentru „Adevărul literar și artistic”, explicând: „Le-am spus acolo, pe scenă, că unele observații și sugestii de detaliu le vom transmite conducerii teatrului prin Amza Săceanu. Nu fugeam de răspundere, dar eram grăbit, fiindcă a doua zi urma să plec, în fruntea unei delegații culturale, tocmai la capătul <lumii comuniste> , în Coreea de Nord.” La întoarcere, avea să afle că între timp izbucnise scandalul. Însoțindu-l pe Nicolae Ceaușescu în Bulgaria, Leonte Răutu și Aurel Baranga se îngrijiseră să-i spună, susține Ion Brad, că decidenții care dăduseră undă verde pentru „Revizorul” fuseseră inconștienți, căci spectacolul îi atacă direct pe el și pe Brejnev.

Liviu Ciulei primește la teatru observațiile cu pricina și i le comunică  lui Lucian Pintilie. Regizorul este neclintit și nu este de acord să facă nicio schimbare, oricât de mică, în spectacol, pentru ca el să rămână în repertoriu. Colegii încearcă să-l înduplece la „micul compromis” pentru marea salvare, dar este neînduplecat. Toma Caragiu, Clody Bertola, Liviu Ciulei și toți ceilalți se resemnează. Scrisoarea de la partid către directorul instituuției rămâne fără răspuns: Pintilie îl amenință pe Ciulei că, dacă face vreo schimbare fără acordul lui, își dă foc în fața teatrului. Istoria nu mai poate fi oprită.

Tabloul patru

Pe 26 și 28 septembrie au loc reprezentațiile programate, într-o atmosferă de mare tensiune. În treacăt fie amintit, la cea de-a doua și ultima vine și actorul-poet Emil Botta, care după aceea îi va scrie regizorului într-o scurtă epistolă: „În istoria țării noastre iubite, vei fi între Eminescu și Luchian. Mistuit ca și Ei de o flacără sfântă, bântuit ca și ei de harta îngerilor, cu a lor sublimă ferocitate”. Ultima reprezentație a fost, scrie Pintilie însuși în cartea lui, „un delir” în care energiile creatoare, sub maximă presiune dinspre real, s-au așezat mai bine decât oricând.

Pe 30 septembrie, când e programată următoarea, în Scânteia de dimineață apare hotărârea Consiliului Culturiii și al Educației Socialiste de a interzice spectacolul. Motivul? „Protestul și nemulțumirea” exprimate de „un număr mare de spectatori” față de montarea de la Teatrul „L.S. Bulandra”. Partidul invoca „mulțimea” pentru a-și desăvârși lucrarea represivă.

Urmează, evident, tensiune și haos. Nimeni nu știe sigur nimic, zvonistica înflorește, amenințarea a devenit realitate. Și Lucian Pintilie e hotărât să-și desăvârșească, în felul lui, la lumina zilei, lucrarea. Prezent la omagiul adus regizorului anul trecut, la evenimentul amintit, actorul Victor Rebengiuc a rememorat: „Era o situație formidabilă. A fost atunci o tensiune îngrozitoare, nu se știa ce se întâmplă. Umblau zvonuri că teatrul va fi desființat, că actorii vor fi împrăștiați la celelalte teatre, că Liviu Ciulei și secretarul de partid, Toma Caragiu, vor fi destituiți. Era o nebunie întreagă. Până la urmă, s-a ajuns la următoarea situație: dacă ne facem cu toții autocritica și luăm cuvântul în ședință, lucrurile se vor aranja și nu va fi nicio schimbare. Toată lumea a luat cunoștință, toată ședința am mers pe ideea  <se poate să fi greșit noi, nu ne-am dat seama, n-o să mai facem…> Asta, până când s-a ridicat să vorbească singurul om care nu aflase de planul nostru, un băiat de la Pictură-Decoruri. Așa că el a spus: <O să vă fie rușine peste ani de zile, că ați distrus teatrul românesc!> Toți se uitau la el, nu știa nimeni cine este acest băiat care stă seară de seară la arlechin și se uită la spectacolele pe care le iubește, un băiat care trăia teatrul și în care teatrul trăia. Până la urmă, oficialii au scos hârtia dactilografiată și am aflat: directorul se suspendă, se va face urgent o ședință cu tot partidul ca să-i ia lui Toma Caragiu funcția de secretar de partid, dar lumea nu voia să voteze să-l schimbe, Toma se ruga de ei să voteze etc. Lucian Pintilie n-a făcut niciodată niciun compromis. N-a admis niciodată niciun compromis, ci a preferat să i se închidă opera”.

Tabloul cinci

Spiritul lui Gogol, desigur, jubilează. Absurdul și tirania jubilează. Acum arta e doar  o unealtă ideologică, iar restul, o notă de subsol. Degeaba scriu poeta Ana Blandiana sau criticii Matei Călinescu și Lucian Raicu în „România literară” că „Revizorul” este un eveniment artistic unic, de o valoare și de o originalitate incontestabile, creat de acest „mare și, deci, foarte controversat regizor”, cum îi pleda cauza Matei Călinescu în articolul lui de la momentul respectiv, pe care îl găsiți reprodus în „Bricabrac”. Degeaba. Lucian Pintilie nu cedează. Conducerea teatrului este schimbată. Istoria mare strivește, ca de fiecare dată, istoria mică. Sau, în altă ordine a lucrurilor, învinsul învinge.

Într-un fel, așa crede și el însuși peste ani, când își explică hotărârea de a nu ceda, cu care și-a pecetluit soarta de exilat: „Nicio suferință, domnilor. O stare de exaltare, îmbătătoare, chiar paranoică, simțind că vârful degetului meu mic ține în cumpănă echilibrul unui stat polițist care, mult prea îndatorat imaginii sale liberale, era neputincios să se răzbune. E monstruos ce spun? Spectacolul <Revizorul> nu l-a interzis cenzura, ci artistul paranoic, copilul debil, obstinat, dar cel puțin pentru scurtă vreme clarvăzător. Descoperirea mea era că înțelesesem că un artist poate interzice operei sale să supraviețuiască multilată și castrată, pur și simplu, dacă descoperă un anume mecanism. Mecanismul era următorul. Cenzura este neputincioasă dacă un artist o avertizează că simpla atingere a operei o maculează și o distruge (Don’t touch it!). Această maculare distrugătoare săvârșindu-se însă, opera redobândește instantaneu o nouă viață, imacularea originară, de neatins de această dată, o dimensiune perenă și legendară”.